Însămnătatea crizei din Constantinopole nu se poate judeca deodată, nici se poate şti cari vor fi urmările ei. Ziarele ungureşti vorbesc chiar despre schimbarea sultanului şi înlocuirea lui cu reînsănătoşatul Murad V. Destul că Savfet Paşa, ministrul de externe, e înlocuit prin Aarifi Paşa, Abdul-Kerim, serdarul-ekrern al imperiului, e destituit, asemenea energicul Redif Paşa, ministrul de război, care desigur din parte-şi nu e deloc de vină la reua conducere a armatei, pe care sub împrejurări foarte grele a ştiut cel puţin s-o hrănească de rău de bine şi s-o mute în loc din loc după cererea generalilor.
Pînă acum nu ştim cine va veni în locul lui Abdul-Kerim. Turcia are în acest moment şase mareşali pe cîmpul de război, dintre cari unul va avea desigur nenorocirea de-a fi numit comandant suprem. Aceşti şase sînt: Ahmed-Eiub, comandant al trupelor de la Dunăre; Osman (Nuri), comandantul corpului de la Vidin; prinţul egiptean Hassan, care a părăsit acuma linia valului lui Traian din Dobrogea şi s-a retras la Silistria; Ali-Saib, ce stătea c-un corp la Podgoriţa la sudul Muntenegrului; Mehmed-Eşrev, guvernorul vilaietului Dunării (paşa din Rusciuc) şi în fine Suleiman Paşa, cel care-a făcut renumita primblare prin mijlocul Muntenegrului. Între aceşti şase numai cel din urmă, Suleiman, au fost bătut cu oarecare onoare.El au forsat trecătoarea Duga şi defileul de la Ostrog, au proviantat cetatea Niksici şi au scăpat în îndrăzneaţa sa trecere prin Muntenegru cu pagube relativ mici.
Cu toate acestea „Agence Havas” crede a putea afirma că urmaşul lui Abdul-Kerim va fi Mehmed-Ali. Acest Mehmed-Ali, prusian de naştere, au intrat în serviciul turcesc la anul 1845, iar de la 1869 a înaintat la rangul de general de divizie, ceea ce a şi rămas pîn-acum.
El au comandat corpul de la Novi-Bazar în contra armiei sîrbeşti de la sud-vest, numită de pe Ibar, de sub gen. Zach, mai tîrziu de sub colonelul Ciolac Antici. Cu toate că dispunea de puteri cu mult mai mari decît ale sîrbilor, succesele sale au fost aproape nule; iar mai deunăzi Mehmed-Ali au comandat în ostul Muntenegrului 15 batalioane, cu cari au înaintat spre mănăstirea Moracea, unde au fost bătut de 5000 de muntenegreni. În sfîrşit, Mehmed-Ali numai glorie n-au cules pîn-acuma, iar bătăi destule.
În genere însă e o mare întrebare dacă schimbarea comandantului va folosi cîtuşi de puţin turcilor şi dacă n-ar fi mai bine să încheie repede pace, înainte de a intra englejii şi austriacii în Turcia. Abdul-Kerim s-au înşelat regulat asupra intenţiilor inamicului, încît el aştepta trecerea ruşilor cel mult la Olteniţa, nicidecum între Giurgiu şi Turnu-Măgurele. Afară de aceea armata turcească din vilaietul Dunării mai că n-a fi mai mare de 130.000, dintre cari 50.000 vor trebui să apere Rusciucul, Silistria şi Varna; iar restul de 80.000 e rupt în două, dintre cari 35.000 se află în Bulgaria de vest, pe lîngă Vidin, unde nu mai ştiu de cine vor fi atacaţi mai întîi, de ruşi sau de români.
La ordinul general de concentrare în Adrianopole toţi au început a se pune în mişcare. Corpul de la Vidin, din faţa armatei noastre române, au lăsat în cetate o garnizoană de 5000 de oameni şi au luat drumul Sofiei, ca prin acest incungiur (căci drumul drept e ocupat de ruşi), să ajungă la Adrianopole, lucru pentru care-i trebuiesc 16 zile. Suleiman Paşa dinspre Muntenegru s-a îmbarcat la Antivari la 3/15 l.c. Lui îi trebuie tot atîta vreme ca s-ajungă la destinaţie; în fine, Mehmed-Ali a pornit prin Colaşin şi Niş şi îi trebuiesc asemenea mai multe săptămîni ca s-ajungă; c-un cuvînt se poate ca nici unul din cei chemaţi să n-ajungă la vreme. Pînă atunci ruşii au trecut Dunărea, Iantra, Lomul, Balcanii, au împresurat Rusciucul, organizează în spatele turcilor bande bulgăreşti şi au cuprins armata turcească din Bulgaria ca-ntr-un cleşte.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 254