Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Într-unul din numerele trecute am crezut de cuviinţă a insista asupra religiei moştenitorului eventual al tronului. dacă ne întoarcem şi acum la cestiunea aceasta e pentru că citiserăm în ziare străine de oarecari piedici ale trecerii la legea răsăriteană, despre cari n-am vorbit, tocmai fiind că erau în cestiune persoane ale căror convingeri religioase sînt vrednice de tot respectul. Aşadar, fără a cita nume proprii, am spus numai că religia moştenitorului nu e indiferentă; că numai aparţinînd bisericei naţionale el va cunoaşte însemnătatea acestui factor considerabil în viaţa unei naţii. Am vorbit de biserica naţională îndeosebi, nu de legea ortodoxă; şi de deosebirile ce biserica noastră le are, nu în dogme, dar în spiritul şi atitudinea ei, de celelalte biserici; am însemnat cîteva liniamente ale vechei ei organizări autonome şi am spus – ceea ce e cunoscut îndealtmintrelea tuturor din ţară – că biserica la noi nu era numai o comunitate religioasă, ci şi naţională. A existat în ţările noastre sute de ani cler grecesc. Confundatu-s-a el vreodată cu clerul român, fie de mir, fie călugăresc? Nu. Din contra, au fost totdeauna opuşi unii altora; totdeauna mitropoliţii şi ţara căutau să depărteze acest cler străin, intrat prin mănăstirile închinate, deşi era de-o lege cu noi.
Am spus că clerul bizantin avea veleităţi de papism, de biserică universală; cel rusesc manifestă în timpii din urmă veleităţi de cezaro-papism. Toate acestea românii le-au respins pe cît au putut. Astfel am văzut cum în Banat şi în graniţa militară, pe acelaşi teritoriu, în aceleaşi circumscripţii, românii s-au despărţit de sîrbii de aceeaşi lege şi-şi au episcopul lor propriu. Înlăuntrul aceleiaşi monarhii, aceluiaşi district chiar, românii nu vor să fie în comunitate religioasă cu străinii, deşi recunosc identitatea dogmelor şi a canoanelor. Am susţinut mai mult: că legea catolică la români, ritul greco-catolic, se deosibeşte de restul bisericii române într-un mod cu totul esterior, cel puţin în ochii poporului, şi că deosebirea nu are înţeles decît pentru clerul superior. Aşadar, ceea ce am crezut noi esenţial nu e deosebirea de dogme între noi şi alte biserici; pentru conştiinţa poporului o asemenea deosebire e imperceptibilă. Lucrul asupra căruia apăsăm este absoluta deosebire între spiritul democratic, de muncă şi iubire de adevăr, care stăpînea şi stăpîneşte încă în multe părţi în biserica română, spre deosebire de formalismul gol al altor biserici şi de atîrnarea acestora de puterea politică a statului. Ceea ce e revoltător pentru orice conştiinţă liberă este plecarea bisericei sub autoritatea statului, esploatarea credinţelor religioase pentru scopuri politice. Astfel vedem mişcîndu-se popoare întregi în urma crucei, pentru a-i asigura triumful, se zice, în realitate însă pentru a răspîndi dominaţiunea puterii lumeşti a împărăţiei respective. Cîte puteri nu se servă de acest pretext pentru a comite neauzite nedreptăţi!
Ceea ce e dar important, repetăm, pentru noi este participarea eventualului moştenitor la comunitatea religioasă română, interesarea pentru spiritul şi autonomia ei, conştiinţa clară că, afară de unitate dogmatică, nu există nici un fel de altă legătură între biserica noastră şi celelalte. Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic şi unul greco-oriental e mai mare decît între acest din urmă şi un muscal, un grec sau un bulgar. Lucrul sună paradox, dar e departe de a fi. Cu toate cele patru puncte, cu tot „ex patre filioque procedit”, cu tot primatul recunoscut al papei, acelaşi spirit de comunitate religioasă- naţională domneşte la românii greco-catolici ca şi la cei greco-orientali. Nu e vorbă măcar despre o biserică universală, care să coprinză omenirea întreagă înfrăţită; nu e nici măcar vorba de-o biserică coprinzînd un grup de popoare, ci de una singură biserică românească, instituită în lume pentru români şi pentru nimeni altul încolo.
Să venim acum la îngrijirea ce se dă acestei religii naţionale-române în România liberă. Pînă la ministrul, numit cosmopolit, al instrucţiei, d. Titu Maiorescu, limba românească a ţării, nu se-nvaţă în şcoalele secundare. Tot acest ministru cosmopolit a proiectat înfiinţarea unei facultăţi teologice pentru un cler compus din mii de membrii. Noi am spus-o cîndva că în România am ajuns a înţelege toate cuvintele dicţionarului pe dos, că cosmopolit se numeşte ceea ce-i naţional, şi naţional e fizionomia bulgaro-bizantină a roşilor din ţară. Ei bine, această facultate nu s-a înfiinţat şi se vede că nici se va înfiinţa. Episcopii noştri viitori vor continua se vede a fi crescuţi în Rusia, în Grecia şi în alte locuri pravoslavnice.
Dispariţiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindenea.
Care ne fu mirarea însă cînd, după simpla aserţie că religia moştenitorului nu e indiferentă, tocmai din cauză că e o religie înainte de toate naţională, o foaie germană din Bucureşti, fondată, după propria mărturisire, de străini veniţi de alaltăieri de peste graniţă, crede a putea avea. . . suficienţa, ca să nu spunem alt cuvînt, de-a intra în polemică cu noi într-un punct atît de delicat. Domnii aceştia cred a putea arunca vorbe mari ca: „opinie medievală, ce-şi bate joc de orice minte sănătoasă etc.”. Dac-ar fi aşa de uşor de discutat asemenea lucruri ca a scoate panglici din gură, ne-am da învinşi, o mărturisim. Noi ştim însă că, atunci cînd se vota legea în contra socialiştilor, principele Bismarck, într-un lung discurs, a arătat cumplitele urmări ale dispariţiunii sentimentului religios din Germania. Pastorul Stöcker, predicator al Curţii, cearcă pînă azi ca remediu de-a fonda un partid socialist-creştin, iar fenomenele demoralizării generale se sumează în nişte date statistice care îngrijesc toată lumea cugetătoare din Germania.
Pastorul Stursberg din Düsseldorf a publicat de curînd o carte intitulată: Înmulţirea delictelor şi a crimelor şi cauzele ei. În cinci ani, de la 1871-1876, populaţia Imperiului a crescut [cu] 4 1/2, crimele cu 51 1/2 %. Pentru deosebite categorii de crime creşterea e şi mai mare. Prădăciunea şi tîlhăria s-au înmulţit cu 142 procente, falsificarea de documente cu 60 procente, crime şi delicte contra moralităţii publice cu 84 procente: toate acestea în 5-6 ani, într-un stat cu poliţie şi justiţie riguroasă. Numărul recidiviştilor şi a bătrînilor e foarte mic; tot contingentul e nou şi tînăr, ieşit din şcoalele interconfesionale ale statului!
Ceea ce e mai ciudat sînt proporţiile mari ale crimelor celor mai grave. Generaţia nouă nu se mai ocupă cu nimicuri, nu fură o pîne de nevoie; ea comite tot crime temeinice. Statistica tribunalelor cu juraţi din Prusia ne arată că s-au înmulţit în 4 ani:
Crime contra moralităţii cu 294 %
Omor . . . . . . . . . . . . cu 138 %
Ucidere . . . . . . . . . . . cu 102 %
Ucidere de copii . . . . . . cu 76 %
Prădăciune . . . . . . . . . cu 164 %
Escrocherie criminală . . . cu 290 %
Faliment fraudulos . . . . . cu 146 %
Crime comise în exerciţiul unei funcţii publice . . . . [cu] 375 % Şi aşa în toate provinciile Împărăţiei.
Dacă pentru d-nii de la gazeta germană acest progres în bine în patru ani de zile li se pare de invidiat, un progres ce cată a se atribui în parte şi turburării conştiinţelor prin esploatarea religiei pentru scopuri politice, fie-le de bine. Acelaşi caz îl vedem în Rusia. Şi acolo s-a săturat poporul pîn-în gît de exploatarea politică a comunităţii lui religioase cu bulgarii şi muntenegrenii, pentru care curge de 180 de ani cel mai bun şi mai nobil sînge rusesc.
Cînd vedem toate acestea petrecîndu-se înaintea ochilor avem cuvînt să susţinem că nu e indiferent dacă moştenitorul tronului român va avea sau nu conştiinţă despre deosebirile prin cari biserica noastră modestă, însă naţională, se distinge în mod specific de orice alte biserici cu tendenţe de universalitate şi accesibile de aservire la scopuri politice ale statului.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI