Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Duminecă, la 7 (19) septembrie, la 3 ore după-amiazăzi a încetat din viaţă
Manolache Kostaki Epureanu
Greu bolnav, plecase din ţară la Viena şi de-acolo la Wiesbaden, unde părea a se îndrepta. Întors în Viena pentru că temperatura fusese aspră la băile recomandate, fu trimis de medici la Schlangenbad din Nassau, unde, învins de boală şi de o timpurie bătrîneţe, şi-a dat obştescul sfîrşit.
O timpurie bătrîneţe în adevăr! Abia de 56 de ani, Manolache Kostaki avea arătarea unui om cu mult mai bătrîn. Coborîtor dintr-o familie istorică a Moldovei şi moştenind o avere mare, însă încurcată prin împărţeli şi datorii, el a fost viaţa întreagă pe de-o parte bîntuit de grija de-a păstra averea strămoşilor ca razim al influenţei politice, pe de altă parte amestecat ca factor de căpetenie în toate mişcările politice ale patriei sale. Studiind în Heidelberg, în timpul în care Juna Germanie îşi stabilea idealele ei politice, ca curent opus stării monarhiei absolute ce domnea în Europa în urma sfintei alianţe, M. K. Epureanu păstrase, din studiile sale în ştiinţele politice şi juridice, idealul constituţionalismului englez, bazat pe libertatea de-a face ceea ce e bine şi just, pe spiritul adevărului şi al muncii. Credinţa sa fundamentală era că un stat numai atunci poate înflori cînd destinele sale sunt conduse de partea aceea a naţiei care e neatîrnată prin avere şi prin cultură şi că orice stat e osîndit la o retrogradare sigură cînd încape pe mîna oamenilor cari-şi fac din politică o meserie de cîştig, un mijloc de îmbogăţire ori de bun trai. Avem înainte-ne o foaie ieşită de sub dictatul său propriu şi iscălită de el, în care arată care trebuie să fie ţinta partidului conservator.
Întărirea instituţiilor, concordia între fiii aceleiaşi ţări, asigurarea proprietăţii şi a muncii, înlăturarea elementelor parazite cari, sub o formă sau sub alta, nu trăiesc decît din averea sau din munca celorlalţi: aceasta trebuie să fie mai ales ţinta oricărui partid conservator, ba mai mult, a oricărui partid serios, oricare ar fi denumirea sa.
Ca orator, Epureanu era strălucit. Ore întregi fermeca auditoriul, îmbrăcînd adevărurile cele mai crude în forma nevinovată a unui umor atît de contagios încît cei mai mari adversari politici ai săi, departe de-a fi jigniţi de acele valuri de fină ironie, de acele scînteieri ademenitoare ale unui spirit atît de cultivat, atît de elegant şi de-o amabilitate personală covîrşitoare, îl ascultau cu adîncă plăcere. Nu fraze mari şi patetice, cum le obicinuiesc oratorii populari, ci argumente şi un spirit de fermecătoare conversaţie: iată arta în care era maestru. Epureanu era un orator cu totul modern. Dar îndărătul acestui farmec al graiului se ascundea o inimă rănită de starea tristă a patriei lui, căci el a fost cel dintîi poate care nu s-a lăsat nicicînd orbit de frazeologia goală a politicilor de industrie, nici de aparenţele unui progres în forme, pe cînd în fond poporul dădea îndărăt pe toate căile.
Începîndu-şi cariera politică prin participarea la revoluţia din 1848, el a fost una din podoabele Curţii lui Grigorie Ghica Vodă, amic şi consiliar în cele bune al lui Vodă Cuza, prezident al Constituantei din 1866, prezident de Consiliu sub Vodă Carol. O învăţătură vastă, un spirit de o libertate genială, o onestitate superioară pînă şi umbrei vreunei îndoieli, un nume vechi, înrădăcinat în tradiţiile unui curat patriotism şi, cu toate nesfîrşitele necazuri ale vieţii sale, totdeauna vesel, amabil, îndatoritor, oricît de obosit, de bolnav sau de supărat ar fi fost: astfel era omul, făcut pentru a împăca urele şi prevenţiunile dintre oameni.
Astăzi acea bogăţie de spirit, de sentiment, de amabilitate nu mai e decît o mînă de pămînt. Nu numai partidul conservator, ţara întreagă suferă o grea pierdere, căci în crearea unor asemenea oameni natura e estrem de avară. Atins de maiestatea morţii, înaintea căreia împăratul şi ostaşul sînt deopotrivă, nu se va afla mînă care să se ridice pentru vro învinuire înaintea strălucitoarei amintiri pe care acest muritor o lasă pe pămînt. Deci, uşoară-i va fi ţărîna şi amintirea neumbrită de aripa uitărei!…
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI