[„ÎNTRE ADVOCAŢII DIN AUSTRIA …”] – de Mihai Eminescu [27 iunie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Între advocaţii din Austria se manifestă de curînd o tendenţă de reformă reacţionară de o mare importanţă.

Într-adevăr în Austria, înaintea erei constituţionale, ba chiar pînă acum doisprezece ani, pînă la 1868, advocaţii erau numiţi direct de ministrul de justiţie. Se-înţelege că numirea era legată de însemnate condiţiuni. Dreptul în Austria e un studiu greu, examenele sînt numeroase şi stricte; şi, pe cînd tinerii ieşiţi din universităţi găseau lesne primire atît în justiţie cît şi în administraţie, unde după o scurtă praxă gratuită se numeau judecători, aceia dintre tineri cari ar fi voit a se consacra praxei de advocat erau obligaţi d-a fi ataşaţi ani mulţi în biuroul unui advocat recunoscut şi abia după un timp îndelungat ajungeau în fine a se stabili în mod definitiv şi de capul lor, în urma însă a unei numiri din partea Ministerului Justiţiei, cea din urmă măsură de precauţiune contra abuzurilor, din nefericire atît de dese, cari se pot întîmpla în exerciţiul acestei profesiuni.

Curentul ideilor liberale a sfărîmat toate aceste bariere, advocatura a devenit liberă şi supusă aceluiaşi principiu a concurenţei ilimitate la care sînt supuse cele mai multe ramuri de muncă omenească.

Dară şi aci s-a dovedit că ideea unei absolute libertăţi individuale, dar mai cu seamă ideea concurenţei limitate, aplicată la sfere cari prin natura lor n-o suportă, n-aduce decît rău. Perspectiva unui cîştig lesnicios a atras o mulţime de lume tînără în acele sale a vechilor universităţi în cari se stabileau distingerile subţiri între paragraf şi paragraf, ba chiar între cuvînt şi cuvînt, advocaţii fără de pricini se înmulţiră peste măsură, deci se vede că începură a căuta pricinile cu lumînarea, începură, după cum au dovedit mai multe cazuri, a se ocupa cu tranzacţiuni de-a dreptul maloneste; sărăcia, sarcina familiilor, grijile vieţii făcu ca o parte a clasei căreia-i e încredinţată tocmai apărarea justiţiei să alunece pe căi contrarie justiţiei. Prin mulţimea concurenţilor pe acest teren, cîştigul, departe de-a mai fi lesnicios, devine greu şi începu să alunece pe căi ilicite.

Nu trebuie a se uita că în genere activitatea aceasta de vecinic comentator a unor texte pozitive deprinde inteligenţa cu sofisme. A apăra azi un lucru pe care mîine îl vei combate – în alt caz se-nţelege – a apăra o cauză nedreaptă simţind bine că este nedreaptă, a-şi răzima adesea dreptatea pe mancuri de formă, nu pe instinctul înnăscut al justiţiei, iată poate în majoritatea cazurilor clina periculoasă în care se mişcă inteligenţa individului în această carieră. Dar dacă acest pericol e în chiar ocupaţiunea aceasta, cu cît se măreşte el cînd se combină cu nevoia, căci nevoia e sofistul cel mai mare de pe pămînt. La alte profesiuni escesele nevoii peste marginile legilor sînt oprite prin teama unei puteri nedefinite bine, prin teama de urmările unor legi necunoscute în amănunţimile lor, prin frica de pedepse. Deodată însă cu cunoştinţa legilor penale advocatul are cunoştinţa deplină, caz cu caz, a tuturor pericolelor ce l-ar ameninţa din partea justiţiei în caz de abatere. Astfel el are putinţa de-a le călca, ocolindu-le, păzind formele şi nu cuprinsul legilor, căci justiţia formală este ceea ce se caută în tribunale. Deci neputinţa de-a se hrăni în mod onest conduce la acte incorecte moraliceşte cari, făcute însă cu paza formală a legilor, scapă de mîna justiţiei omeneşti.

În interesul tuturor este desigur existenţa unei clase de advocaţi; ea este un membru neapărat în organismul justiţiei.

Dar pentru ca această clasă să poată fi onestă, de caracter, cultă, pentru ca, înainte de toate, să n-aibe nevoie nici de-a apăra cauze injuste, nici de-a aluneca pe căi de-a dreptul imorale, trebuie ca existenţa ei să fie pe deplin asigurată.

Care este acum mijlocul la care gîndeşte baroul din Austria pentru a asigura necoruptibilitatea şi cultura clasei?

E acelaşi de care se bucură farmaciile. Fiindcă materiile chimice ce se cer pentru confecţionarea medicamentelor trebuie să fie de calitatea cea mai bună posibilă, pentru că aci nu poate fi vorba de înlocuirea materiei cerute prin surogate sau prin materie de calitate mai proastă, deci principiul concurenţei nu încape în mod nelimitat pe acest teren, de aceea s- a stabilit cu drept cuvînt ca într-un oraş oarecare nu pot sta alături decît cutare ori cutare număr de farmacii.

Existenţa farmacistului fiind asigurată, cîştigul mic sau mare, însă suficient în orice caz, fiind sigur, el nu va fi silit sa dea lucruri false în locul celor adevărate pentru a susţine concurenţa altora. Deci există un număr fix de farmacii.

Tot astfel advocaţii din Austria cer ca guvernul să fixeze pentru fiece oraş un număr hotărît de advocaţi şi numai în limitele unui asemenea număr să se poată înmulţi clasa apărătorilor dreptului. Avînd existenţa asigurată, înlăturîndu-se pericolul unui proletariat de advocaţi şi existînd încolo depline garanţii pentru cultura suficientă a fiecăruia nu vor mai exista nici relele la care a dus înmulţirea acestei clase.

Acest curent al opiniei publice în Austria e foarte instructiv pentru noi, căci, afară de Ungaria poate, nu credem să mai existe o ţară în lume care să fie atît de bîntuită de ambiţiile explicabile, însă nejustificate, de dorinţele de cîştig ilicit a unui numeros proletariat advocăţesc ca România. Această clasă mai cu seamă s-a înmulţit atît de tare încît de nevoie solicită pînă şi catedre la şcoale teologice, aşa că nu ni se pare departe momentul în care vor solicita dreptul de-a se face

– pentru o leafă oarecare – egumeni de mănăstire şi episcopi.

Numerus clausus, număr închis, determinat, iată numele acelei măsuri legiferate pe care o cer oamenii în Austria. La noi în ţară, unde cel din urmă absolvent al Facultăţii de Pisa se simte chemat a deveni deputat şi ministru,

unde tocmai partea cea rea, cea slabă, proletariatul advocăţesc a pus mîna pe Parlament şi pe guvern, prefăcînd statul în proprietatea unei societăţi de esploataţie, nu credem că s-ar putea ivi vrodată de la sine cererea unui numerus clausus.

Graţie d-lor Rosetti-Brătianu tot ce e putred în societatea română are pururea putinţa de-a pune mîna pe cîrma statului şi, graţie acestei putinţe, numărul celor ce pretextează a-şi fi făcut o misiune din apărarea justiţiei, în loc de-a scădea, promite a se înmulţi pe zi ce merge. Sute de tineri emigrează în fiece an în străinătate, prin facultăţi oculte, pentru a se întoarce avînd drept ştiinţă deprinderea de-a încurca texte clare şi de-a face din alb negru şi din negru alb. Pe de altă parte morala nu tocmai temeinică a unei societăţi cuprinse de frigurile tranziţiunii formează în România o anume atmosferă în care cavalerii de industrie şi negustorii de vorbe goale pot face treburi.

Poate să vie şi timpul în care să-i fie ruşine societăţii române de-a se lăsa condusă de un proletariat al condeiului care din întunecarea adevărului îşi face o meserie, dar acel timp nu ni se pare aproape. Un popor care îngăduie crime făţişe ca scabroasa afacere care în orice altă ţară ar fi condus la demonstraţii zgomotoase, un popor care îngăduie ca un Senat să spele, printr-un vot de trecere la ordinea zilei, afaceri numite scabroase de către chiar acel ce era implicat în ele, un asemenea popor va purta încă mult timp jugul frazei şi al exploatării, impus de un proletariat fără nici o importanţă civilizatorie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.