Theodor Codreanu despre Eminescu în viziunea lui Vintilă Horia: “Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.”

Vintilă Horia după anunţul primirii Premiului Goncourt (1960) – Agenţia Dalmas, Paris

„Matca noastră stilistică are un nume, nu numai de ţară, dar şi de om. Apariţia lui Eminescu în cultura românească coincide cu momentul în care redevenim o entitate politică independentă. E ca un fel de acoperire spirituală a unei viguroase manifestări politice. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.” – Vintilă Horia

Eminescu în viziunea lui Vintilă Horia

de Theodor Codreanu

Theodor Codreanu la bustul lui Eminescu de la Suceava

Personalitatea de excepţie care a fost Vintilă Horia nu putea să treacă indiferentă pe lângă geniul eminescian. Mai mult, se poate vorbi, pe de o parte, despre eminescianismul funciar al celui care a scris Dumnezeu s-a născut în exil, iar, pe de alta, despre înţelegerea a ceea ce a însemnat, la nivel ontologic, cultural, literar şi social-politic statura covârşitoare a poetului şi jurnalistului, replică strivitoare la inepţiile mutanţilor „dilematici” postdecembrişti, rămaşi pe scara infantilismului ideologic.

Vintilă Horia nu ne-a lăsat un studiu aprofundat asupra lui Eminescu, imaginea lui asupra poetului configurându-se din note, articole, de găsit în activitatea publicistică interbelică şi în cea din exil, culminând cu aprecierile din cartea postumă Memoriile unui fost Săgetător, scoasă la iveală cu prilejul centenarului naşterii scriitorului, în 2015, de către Silvia Colfescu şi Cristian Bădiliţă. Acesta din urmă, care semnează şi o substanţială prefaţă, are revelaţia (pe care o confirm) că ne aflăm în faţa uneia dintre marile cărţi ale exilului românesc, memoriile sale fiind comparabile cu ale lui Mircea Eliade (I, II, 1991), dar şi cu Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt (1991) sau cu excepţionalele „convorbiri” ale lui Theodor Cazaban din Captiv în lumea liberă (2002).

Pentru adevărata apropiere de Eminescu, Vintilă Horia a ţinut, în mai multe rânduri, să-i mulţumească lui Constantin Micu1 (poet şi eseist), prieten interbelic, care „conferenţia” în cadrul Societăţii „Ion Heliade Rădulescu” la Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti, unde Vintilă Horia era elev. Era impresionat de entuziasmul cu care conferenţiarul pătrundea în „versurile misterioase” ale lui Eminescu, „cu verva şi elanul anilor de atunci”, încât s-a văzut îndemnat să citească pe Schopenhauer, pentru a găsi şi descifra „celebrele corespondenţe dintre filosofia cunoscutului pesimist şi poesia lui Eminescu”. În Memorii, se arată recunoscător, tot în privinţa apropierii de Eminescu, profesorului Raul Teodorescu2, asistent al lui Mihail Dragomirescu: considerat „centrul formaţiei mele”: „Ştia să ne explice pe Eminescu, ceea ce pentru mine însemna totul, însă tot el m-a învăţat să-i iubesc pe Odobescu şi pe Duiliu Zamfirescu.”3 Aşa se explică de ce geniul poetului va deveni spiritus rector al revistei „Meşterul Manole”, întemeiată în 1939, cu preţul „rupturii” de Nichifor Crainic şi de „Gândirea”. O va mărturisi în nr. 5-6 al noii publicaţii, care îşi propunea să propulseze literatura română pe coordonate universale şi europene, într-un articol programatic intitulat Eminescu văzut de „Meşterul Manole”. De altfel, cu un an înainte, întâmpina elogios cartea lui Basil Munteanu Panorama literaturii române contemporane (1938), carte scrisă în limba franceză, devenind cea mai cunoscută istorie literară românească în spaţiul european şi care venea chiar în sprijinul proiectului său, cu atât mai mult, cu cât autorul recunoştea eponimia eminesciană în sânul literaturii noastre. În articolul intitulat Basil Munteanu, Vintilă Horia face următoarea referinţă asupra propulsării noastre în universalitate de către Eminescu: „Apariţia lui Eminescu avea să statornicească un impresionant punct de plecare şi să ne aşeze dintr-o dată în cadrul universal al literaturii. De la localismul proaspăt şi reconfortant al cronicarilor şi al barzilor din veacul al XVIII-lea, trecem prin glasurile intermediare ale lui Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri, la strălucirea de anvergură europeană al celui mai mare poet al timpului, Mihai Eminescu.”4 Reluând, în manieră proprie, cunoscuta profeţie maioresciană din finalul studiului Eminescu şi poeziile lui (1889), Vintilă Horia recunoaşte în poet arheul culturii şi literaturii române, în sensul că „sub uriaşa umbră a lui Eminescu” creşte şi va creşte întreaga noastră cultură (Să înviem strămoşii), fenomen subliniat şi extins, altminteri, de către Mihaela Albu şi Dan Anghelescu la cvasi-întregul exil românesc, de la Vintilă Horia la Horia Stamatu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Popescu sau Constantin Amăriuţei5. Arheitatea acestei creşteri vine tocmai din de romantismul eminescian: „…Eminescu e tipul de om şi de scriitor către care au tins toate strădaniile romantismului. Viaţa sa, mai bogată în experienţe şi în senzaţional intim decât a oricărui Musset, Lamartine, Schelling, Schlegel ori Leopardi, e atât de conformă unei ortodoxe trăiri romantice încât s’a dăruit cu uşurinţă biografilor cari nu trebuiau să fie inventivi pentru a oscila către latura romanţată a genului. Iar «Luceafărul» e fără îndoială cel mai sublim poem al ultimelor două veacuri.”6 De unde concluzia universalităţii şi actualităţii operei lui Eminescu, văzută din perspectiva setei de perfecţiune, care constituia şi principalul crez estetic şi ontologic al revistei „Meşterul Manole”: „Valoarea actuală şi universală a lui Eminescu stă, cred, în armonia realizată a personalităţii sale literare şi omeneşti.”7

De timpuriu, într-un articol intitulat Ceva despre Eminescu, Vintilă Horia supune discuţiei controversele legate evaluarea, în epocă, a personalităţii scriitorului, împărţită între numeroşii preţuitori şi detractorii aflaţi, totuşi, în minoritate, primii, la rându-le, situaţi în două tabere: unii admiratori ai poetului, în defavoarea partizan ideologică a jurnalisticii, alţii ai poetului şi publicistului deopotrivă. Vintilă Horia recuză, în context, şi „biografia subţire”, abundentă, răzbătută şi-n romane de felul celor semnate de E. Lovinescu (Mite, Bălăuca), exprimându-şi opţiunea pentru romantismul de profunzime al vieţii poetului, de găsit în suferinţele omului, răzbătute în operă: „Eminescu omul a fost mai deplin realizat în ciclul suferinţei lui romantice, decât Eminescu poetul, a cărui operă este inegală şi ale cărui poeme timpul le-a distrus în parte.”8 (Am putea recunoaşte aici ceea ce, peste ani, George Munteanu va numi „biografia interioară” a poetului9, Hyperion 1 fiind cea mai complexă biografie eminesciană din toate timpurile.) De altfel, existenţa, sub semnul suferinţei romantice, devine, pentru Vintilă Horia, propria condiţie umană, cea a exilului. De aceea, Mihaela Albu şi Dan Anghelescu se simt îndrituiţi să conchidă: „Am putea spune că V. Horia şi-a trăit exilul (şi) sub semnul tutelar al lui Eminescu, citindu-i mereu poeziile sau scriind despre opera sa. Alteori, pornind de la scrierile eminesciene, eseistul îşi argumentează propriile teorii cu o susţinere în cele afirmate de gazetar.”10 Un exemplu este articolul din 1951, Eminescu şi cultura rusă, cu opinii „discutabile astăzi”11, consideră cei doi autori, dar tot ei invocă „climatul politic şi împrejurările în care au fost formulate”. Probabil, „discutabile” din perspectiva a ceea ce ne apare acum a fi cultura rusă, una dintre cele mai bogate din Europa. Numai că atât Eminescu, cât şi Vintilă Horia contextualizau în două momente monstruos expansioniste din istoria Rusiei şi a Uniunii Sovietice: raptul Basarabiei, la 1812, 1878, rapt repetat inclusiv cu Bucovina nordică la 1940, 1944. Dinspre pretenţiile creştinismului rusesc, coincident, paradoxal, cu ateismul bolşevic, conceptul de cultură rusească devine „inadecvat şi suferind”, cum considera Vintilă Horia, iar Eminescu (în celebrul studiu Basarabia), un deşert sufletesc anticreştin, pospăit cu o grandoare sterilă, realitate pe care o confirmă şi istorici precum Uwe Klußman, Dietmar Pieper sau Mathias Schepp, ultimul citând exclamaţia lui Astolphe de Custine, la vederea Catedralei Sf. Vasili Blajenîi, „sprijinitoarea” zidurilor sumbre al Kremlinului sugrumător de Basarabii: „ţara în care o astfel de clădire se numeşte Casa Domnului nu este Europa, ci India, Persia, China, iar oamenii care se roagă Domnului în această chisea nu pot fi creştini.”12 De aceea Vintilă Horia considera că „Rusia nu e o cultură şi nici un elan de profunzime.” El avea argumentul ontologic al lui Eminescu: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.”13

De făcut o corecţie absolut necesară: vorbind despre romantismul eminescian, Vintilă Horia nu se gândeşte nicio clipă să-l eticheteze pe Eminescu, pe urmele istoriei şi criticii literare de până la el, drept un „romantic întârziat” sau chiar „ultimul mare romantic” european, adică reprezentant al unui curent literar de mult istoricizat, intrat în muzeul literaturii europene, grilă promovată şi astăzi de către cei interesaţi să distorsioneze imaginea geniului eminescian. Pentru Vintilă Horia, romantismul are un alt înţeles, poate mai apropiat de conceptul de „romantism fundamental” al lui Al. Philippide, dar, cu siguranţă, convergent cu pârtia deschisă de către A.C. Cuza atât prin prima ediţie de mare complexitate a operei lui Eminescu14, cât, mai ales, prin ampla monografie, în două volume, rămasă în manuscris până în anul de graţie 2010, când s-a hotărât s-o editeze Ionel Oprişan15, încălcând o interdicţie impusă de regimul comunist. În prefaţa la ediţia din 1914, A.C. Cuza îşi exprima regretul că timpul nu i-a permis să împlinească volumul de 679 de pagini (format academic) cu studiul pe care şi-l propusese, promiţând că, că de îndată ce-l va termina, îl va publica „pe cât mai curând”16. Într-adevăr, Cuza va munci enorm la acest studiu între 1914 şi 1919, dar nu l-a mai publicat, fie din pricină că n-a desăvârşit o variantă finală, fie pentru că s-a aventurat în activitatea politică şi în obligaţiile universitare, frustrând eminescologia de o contribuţie fundamentală, care ar fi marcat şi momentul astral călinescian, rămas încă tributar vechiului concept de romantism.

M-am întrebat cum se explică faptul că Vintilă Horia revizuieşte conceptul de romantism dintr-o perspectivă foarte apropiată de aceea a lui A.C. Cuza, rămasă însă îngropată în manuscris, deci necunoscută până în 2010? Răspunsul ar putea fi acela că, în tinereţe, Vintilă Horia s-a apropiat, pentru o scurtă vreme, de A.C. Cuza, că vor fi discutat şi despre plămada romantică a poetului altfel decât o făceau contemporanii, adică în spiritul profund gândit de Eminescu însuşi: „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici,/ Nici cu stil curat şi antic –/ Toate-mi sunt deopotrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic.” (Eu nu cred nici în Iehova, 1876). Versuri enigmatice, neînţelese nici de ideologi, nici de esteticieni şi istorici literari. Către aceste taine se îndreaptă monumentalul studiu al lui A.C. Cuza şi, fulgurant, concentrat, Vintilă Horia, pornind chiar de la postuma Eu nu cred nici în Iehova. Cuza distingea în istoria culturii universale şi europene două mari tendinţe spirituale: una romantică şi alta raţionalist-clasică. Pornea, altfel zis, chiar de la versurile citate din Eminescu. De o parte, profunzimile ontologice ale fiinţei, de cealaltă – decadenţa clasică de sorginte raţionalistă17, descendentă din cartezianism şi iluminism.

În anul când a început să-şi scrie memoriile (1985), Vintilă Horia publica articolul La 135 de ani de la naşterea poetului Eminescu, erou romantic18. Dar nu „citindu-l” în sensul romantismului desuet, ci ca un merit suprem de înflorire spirituală şi de universalism european: „Putem spune chiar, în lunga perspectivă pe care ne-o oferă cultura occidentală, că epocile romantice au fost binefăcătoare pentru oameni, iar cele clasice, dominate de raţionalism şi de utopie, au dus către abise de confuzionism şi de decadenţă. Atât Hölderlin cât şi Rilke, în timpuri diferite, însă în situaţii la începuturi de perioade istorice importante, au pus în evidenţă pericolul care se degaja din excesele de umanism utopic, de deşertizare sufletească şi de fugă a zeilor din clopotniţe, de acoperire a omului. Pictorul Goya îşi intitula o gravură, într-o epocă de intrare a Spaniei şi a Europei în raţionalismul revoluţionar (secolele XVIII-XIX, n.n.), Visul raţiunii produce monştri.” Or, raţionaliştii au răstălmăcit faimosul titlu prin „somnul raţiunii naşte monştri”! Vintilă Horia nu putea fi indus în eroare, ca foarte bun cunoscător al limbii spaniole.

În acelaşi spirit, scriitorul considera perioadele raţionalist-utopice ca imitative, forme fără fond, pe când cele romantice, creatoare, originale, organice: „Romantismul, ca şi Barocul sau Evul Mediu, au fost «romantice». Primele sunt păgâne, celelalte religioase în sens creştin al cuvântului. Am susţinut în altă parte că poporul român a fost creator în cadrul ciclurilor «romantice» din istoria lui şi imitator în cele neo-clasice. Şi deci e posibil să vorbim despre un gotic românesc în sensul cel mai vast şi mai politic al cuvântului, cât şi în sensul esoteric sau cultural al aceluiaşi concept. Putna, Moldoviţa, Horezu, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul (în cadrul unui baroc neo-gotic şi el) formează un complex fundamental, fără de care istoria românilor nu are sens, în timp ce refacerea unui întreg românesc e din nou posibilă, de la 1848 încoace”19, ceea ce s-a şi întâmplat cu Mica şi Marea Unire. Vintilă Horia considera secolul luptei împotriva formelor fără fond, avându-i în frunte pe Titu Maiorescu, Eminescu şi Caragiale, drept unul prin excelenţă romantic, punct de vedere iarăşi controversabil dacă ne raportăm la ideologia junimistă şi la „complexele de cultură” dominante. Însă sociologi precum Ilie Bădescu20 şi Constantin Schifirneţ21 îi dau dreptate, primul considerându-l pe poet marele erou eponim al modernităţii româneşti, iar cel de al doilea – reprezentantul arhetipal al modernităţii tendenţiale organice ca reacţie la mimetismul cultural şi politic care a dus la invazia formelor fără fond, raţionaliste şi utopice prin excelenţă. Din această perspectivă, Vintilă Horia îl privea pe Eminescu drept eroul romantic prin definiţie, „atât ca aspect exterior, cât şi ca fond poetic, ca suferinţă permanentă în faţa unei lumi neînţelegătoare, ca bard al amorului disperat, ca cercetător al unui folclor dătător de cunoştinţe legate de un inconştient colectiv profund religios şi, în sfârşit, ca visător pe marginea unei întregiri sufleteşti care, în 1919, avea să fie pe picioare visul eminescian. Dincolo de ciclul gotic, sau romantic, Eminescu nu ne oferă nicio posibilitate de înţelegere. Iată de ce personajul în sine, poetul erou reprezentativ devine detestabil în epoci neo-clasice, cum este epoca comunistă, în istoria României. (…) Eroul romantic devine astfel cea mai evidentă posibilitate de apărare împotriva unei utopii importate, al cărei scop este, în modul cel mai evident, distrugerea psiho-fizică a României. (…) În timp ce alte popoare înfruntă comunismul cu arme politice sau militare, cu răscoale şi rezistenţe, lucru în sine admirabil, românii îl opun pe Eminescu, după cum polonezii îi opun religia, sub forma cea mai anti-marxistă care este catolicismul.”22

Tocmai de aceea, pentru Vintilă Horia şi pentru alţi mari exilaţi, Eminescu a devenit principala armă a rezistenţei prin cultură, aşa cum a teoretizat-o şi Mircea Eliade. Iată de ce Vintilă Horia visa la o întoarcere în patria pierdută, „cu Eminescu de mână”. În definitiv, Eminescu a constituit redută de rezistenţă anticomunistă şi în Ţară, în pofida încercărilor de a-l transforma în „ateist” şi „revoluţionar antiburghez” de către doctrinarii comunismului, prin răstălmăcirea discursului Proletarului din Împărat şi proletar, invocate fiind şi alte texte. Interpretând, în context, poema Eu nu cred nici în Iehova, Vintilă Horia decriptează nu răceală raţionalistă de tip ateist (precum, de pildă, un Cristian Tudor Popescu, imperturbabilul mistic raţionalist care-şi năruieşte geniul jurnalistic în mize minore, uzând/abuzând de o logică de fier), ci esenţa romantismului eminescian declarat chiar de poet. Accentele critice ale lui Eminescu se îndreaptă întotdeauna nu împotriva creştinismului, ci a rătăcirilor raţionalist-utopice ale celor care se pretind creştini sau adepţi ai altor religii: „Creştin fiind, Eminescu nu e fanatic, nici un radical. Ştie foarte bine care e, în fiecare om, măsura raţiunii, cât şi a cea a sentimentelor, conştient-subconştient cum ar spune psihologii, constituind un echilibru interior dincolo de care nu e posibilă nicio existenţă individuală sănătoasă şi nicio constituire culturală sau naţională valabilă. Romantic, deci religios în sensul creştin al cuvântului, se situează dincolo de orice extremism, romantismul fiind, în acest sens, mult mai adecvat şi mai apropiat deci de realitate decât raţionalismul sau neo-clasicismul. Acesta din urmă fiind convins de a poseda realitatea obiectivă, care de fapt nu există aşa cum o demonstrează fizicienii actuali sau, dacă există, noi nu o putem cunoaşte, orice epocă raţionalistă este făcătoare de injustiţii, pornite toate din fondul de fals obiectivism pe care se aşază aceste atitudini (revoluţia franceză, cea sovietică şi toate derivatele ei în timp), aşa cum suntem pe cale să aflăm din numeroasele volume ce apar asupra fenomenului revoluţionar în ultimii ani. Fenomene imitative, perioadele neo-clasice au fost producătoare de mari zdruncinări sociale şi politice, ale căror consecinţe le trăim încă într-o omenire care nu a învăţat mare lucru din propria ei istorie, am putea spune din ce în ce mai despărţită de istorie de ideologii şi de guvernare, cu scopul de a fi instaurată în lume o perioadă revoluţionară fără sfârşit, acesta fiind, între altele, unul din scopurile revoluţiei comuniste, expresia cea mai artificială şi deci cea mai brutală şi neomenească a neoclasicismului raţionalist şi utopic.”23

Cauza centrală a distrugerii României Mari (în context cu monstruoasele utopii raţionaliste ale veacului, culminânde cu intrarea în robia sovietică, la 23 august 1944), Vintilă Horia o vedea şi în aceea că elitele politice interbelice au ignorat grandoarea şi limpezimea gândirii eminesciene: „Nici regii şi nici miniştrii n-au fost demni de ceea ce dăduse România de la 1877, 1913 şi 1916. Iar de grandoarea lui Eminescu (mă refer nu numai la geniul poetic, dar şi la limpezimea gândirii politice al acelui cap privilegiat) nu s-a apropiat nimeni din toţi cei care, cu voie sau fără voie, ne-au dus la dezastrele care au curs peste noi de prin 1928 încoace.”24 La un veac de la stingerea lui Eminescu, în 1989, când autorităţile comuniste ascundeau de ochii lumii volumul X de Opere, Vintilă Horia voia să atragă atenţia celor care vor să schimbe mersul României că tot la Eminescu trebuie să se întoarcă, precum sună titlul unui nou articol, Peste o sută de ani, tot Eminescu!: „Matca noastră stilistică are un nume, nu numai de ţară, dar şi de om. Apariţia lui Eminescu în cultura românească coincide cu momentul în care redevenim o entitate politică independentă. E ca un fel de acoperire spirituală a unei viguroase manifestări politice. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.”25

Nu ştiu dacă se putea aduce un elogiu mai lucid şi mai adevărat lui Eminescu.

Încă o dată Vintilă Horia mulţumea destinului că s-a întâlnit la vreme cu geniul eminescian, alături de generaţiile interbelice, salvate, cultural, de scriitorii înaintaşi în frunte cu autorul Luceafărului. Întorcându-ne la Memorii, citim: „Din fericire, repet din fericire, toate aceste calabalâcuri culturale erau tangenţiale esenţei noastre care ne-a ţinut treji, vreau să spun neadormiţi în faţa realităţii fundamentale, numai datorită literaturii şi în special lui Eminescu. De la poezie şi de la basme până la articolele politice, trecând prin toată gama de apropieri şi de adânciri pe care acest geniu autentic, unul dintre geniile cele mai profund înrădăcinate în omenesc şi în ceresc pe care le-a dat vreodată omenirea, Eminescu ne-a ţinut departe de eroare. Cultul lui pentru Evul Mediu românesc, pentru Maica Domnului, pentru voievozii şi sensurile intime ale goticului românesc cu tot ce acest cult reprezenta din punct de vedere chiar al vieţii de toate zilele, ne-au păstrat neatinsă legătura cu trecutul făuritor de viitor. Ne-au permis să trăim separaţi, în stare de disidenţă (de la dissidere care înseamnă a trăi separat, îndepărtat), faţă de interludiul democratic, falsificator de valori româneşti şi de orice fel de valori naţionale sau tradiţionale, fără de care nu se poate. Eminescu a fost o sursă de lumină din care s-au hrănit, adică au fost ajutaţi să nu cadă în întuneric, alţi scriitori şi alte grupări literare, după moartea poetului. Mă refer la Semănătorul şi la Gândirea ca şi la scurta încercare soteriologică de la Meşterul Manole, între 1939 şi 1941.”26

Cuvintele sunt valabile şi astăzi, când pare că trăim în libertate. Memoriile lui Vintilă Horia sunt pline de observaţii profunde, extraordinare, ceea ce l-a determinat pe Cristian Bădiliţă să le evalueze printre cele mai actuale şi mai adânci creaţii ale exilului românesc: „E trist să contat că un scriitor de talie internaţională, cunoscut şi apreciat în toate culturile mari de pe planetă, câştigător al faimosului Premiu Goncourt (1960) pentru romanul Dieu est né en exil, prieten cu Fellini, Heisenberg, Georges Matthieu, Gonseth, Toynbee (doar câteva din personajele volumului Viaje a los centros de la tierra, Călătorie la centrele pământului, Barcelona, 1971), a rămas un cvasinecunoscut în propria lui ţară.”27

În decembrie 1989, Vintilă Horia credea că întreg coşmarul comunist care l-a condamnat la exil a luat sfârşit. Îi scrie, de la Villalba, la 24 aprilie 1990, Lilianei Georgescu Tulică, fiica fostului său prieten Ovid Caledoniu, profesoară de franceză la Tecuci: „Nu mai suport decât pe Jünger, Heidegger şi tot ce-mi vine din România. Şi aşa este. Ca să mai schimb m’am apucat iarăşi de Eminescu, care tot Ţară e şi el. Vreau să spun că am intrat, brusc, într’o nouă etapă de viaţă, s’a terminat lungul exil, care a durat patruzeci şi şase de ani şi de care ştiam că are să se termine în anul în care murea, acum o sută de ani, Eminescu. Am spus-o la Paris, acum un an: Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână! Şi aşa a fost. Din Martie 1989 trăiesc această certitudine, de care ştiau toţi prietenii mei. Probabil că Ovid Caledoniu comunica de undeva această înflorire, imposibilă şi reală.”28

Optimism viguros, dar fragil sub vicleniile istoriei, fragilitate din care l-a „salvat” plecarea către Ovid Caledoniu, la 4 aprilie 1992, căci urmaşii „experimentelor Piteşti II şi III”, cum le va spune Paul Goma, deja au respins mâna întinsă a lui Eminescu, declarându-l nul din toate punctele de vedere, deci şi pe eminescianul Vintilă Horia, care se vede, acum, din intermundii, alungat într-un nou exil, nu numai din Segarcea lui natală, dar şi din agora românească, împiedicându-l să participe la reclădirea României postdecembriste.

Theodor CODREANU

Material prezentat public în august 2017 la o sesiune de comunicări

1 Constantin Micu (Stavilă) a debutat în volum, ca poet, cu Sosirea lavelor, în 1935. În nr. 1-3 din 1940 al revistei „Meşterul Manole”, Vintilă Horia va publica articolul Elogiu lui Constantin Micu, prin care era „validat” ca membru al grupării revistei: „Poetul de odinioară a devenit eseist şi
profesor de filozofie la Colegiul unde învăţasem amândoi psihologia şi logica cu «domnul Nădejde», însă pasiunea de altă dată pentru poesie n’a pierit din sufletul acestui tânăr gânditor care vorbea la şedinţele literare de pe vremea liceului, cu glasul lui sonor de megafon amical despre Mihai Eminescu.”
2 Referinţa la profesorul Raul Teodorescu o face şi în interviul acordat Marilenei Rotaru (martie 1990), referinţă reţinută şi comentat într-o notă de subsol şi de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, în Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura AIUS, Craiova, 2015,
p. 120.
3 Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 73.
4 Vintilă Horia, în Credinţă şi creaţie, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 214.
5 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura AIUS, Craiova, 2015, pp. 122-128.
6 Vezi antologia publicisticii interbelice, realizată de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu: Tinereţea unui „fost Săgetător”. Vintilă Horia – publicistica interbelică, Editura AIUS, Craiova, 2016, pp. 134-135.
7 Ibidem, p. 135.
8 Vintilă Horia, Credinţă şi creaţie, p. 111.
9 George Munteanu, Hyperion 1. Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
10 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia…, pp. 129-130. „Tutela” eminesciană a exilului românesc, chiar şi pentru cei din Ţară sau din Basarabia, este pregnant formulată de Mircea Eliade în prefaţa la Mihai Eminescu, Poezii, volum apărut la Freiburg, 1950:
Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui
pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din el. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă”.
11 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia…, p. 131.
12 Mathias Schepp, „Doar Dumnezeu este mai mare”, în Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, pp. 210-211.
13 M. Eminescu, Opere, X, pp. 73-74.
14 Cf. Mihail Eminescu, Opere complecte, cu o prefaţă şi studiu introductiv de A.C. Cuza, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „N.V. Ştefăniu”, 1914. Prefaţa e de găsit în ediţie, studiul însă, deşi anunţat pe pagina de gardă, lipseşte!
15 A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, în colecţie, vol. 23-24, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010.
16 A.C. Cuza, Prefaţă la Mihail Eminescu, Opere complecte, p. IX.
17 Pentru detalierea disjungerii între romantism şi raţionalism, a se vedea şi Theodor Codreanu, A.C. Cuza şi romantismul eminescian, în Eminescu „incorect politic”, Editura Scara, Bucureşti, 2013.
18 Articolul va apărea în „Cuvântul în exil”, nr. 108, aprilie 1985.
19 Vezi antologia eseisticii postbelice realizată de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura AIUS, Craiova, 2015, p. 281.
20 Ilie Bădescu, Sincronism românesc şi cultură critică românească, 1984; Timp şi cultură, 1988;  Sociologia eminesciană, 1994.
21 Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, 1996; Geneza modernă a ideii naţionale, 2001; Formele fără fond, un brand românesc, 2007; Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii, 2016.
22 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, pp. 281-282.
23 Ibidem, pp. 282-283.
24 Vintilă Horia, Memoriile…, p. 72.
25 Vintilă Horia, Peste o sută de ani, tot Eminescu!, în „Stindardul românilor”, nr. 25-26, 1989.

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.