Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Journal des débats”, în numărul său de luni 3 mai, comentează asemenea demisia cabinetului italian.
În realitate – zice foaia – chiar din ziua constituirii se putea uşor prevedea că viaţa ministerului Cairoli- Depretis va fi scurtă şi agitată. Sînt în stînga italiană prea mulţi oameni politici cari se cred considerabili pentru ca să fie cu putinţă de-a-i satisface pe toţi. Ar trebui vro cincizeci de posturi ministeriale dac-ar voi cineva să înzestreze pe toţi şefii de grupuri cu cîte unul. Căci este o idee în genere adoptată în Italia că, pentru a fi om politic serios, e numaidecît necesar să aibă un grup al său, întocmai ca personajele din Belle Hélène. Astfel d-nii Crispi, Nicotera, M. Zanardelli şi o sumă de alţi deputaţi au cîte-un grup al lor, şi era cu neputinţă de-a face fiecăruia din ei cîte un loc în minister.
Această descriere scurtă dar nimerită a ziarului francez e de natură a ne îndemna la veselie, căci, dacă schimbi numele diferiţilor capi de grupuleţe liberale şi pui – după turc şi pistolul – în loc de Crispi Giani şi în loc de Nicotera Fleva te afli numaidecît în România.
Am modifica însă întrucîtva puntul de vedere al ziarului francez. „Sînt în stînga italiană şi în cea română mulţi oameni cari se cred considerabili şi cari sînt de o egală neînsemnătate pentru ca să fie cu putinţă de-a-i satisface pe toţi. Egala şi cumplita neînsemnătate prin care se disting toţi demagogii din lume: iată răul cel mare care bîntuie societăţile moderne. Căci, într-adevăr, dacă un Giani devine ministru, de ce n-ar fi Pătărlăgeanu, dacă devine acest din urmă, de ce nu şi Fundescu, Costinescu sau Orăşanu; dacă Orăşanu, de ce nu Carada, dacă acesta, de ce nu chir Iordache? Egali sînt toţi creştini[i] aceştia şi în privirea cunoştinţelor şi în seriozitatea politică.
Statul ar trebui să fie atît de puternic organizat, existenţa şi libertatea de muncă a claselor atît de asigurată, interesele într-o armonie atît de intimă, încît să nu-i pese nimărui de asemenea jucării caleidoscopice cari se-ntîmplă în centru. Atunci filozoful, uitîndu-se dintre vrafurile sale de cărţi, din adunarea sa de prieteni seculari, cu atît mai buni cu cît nu-l supără întru nimic, ar rîde de comedia aceasta a vieţii omeneşti, de lupta acestor fiinţi efemere, care-şi despută însemnătatea într-o picătură de timp, precum miile de infuzorii [î]şi dispută existenţa de cîteva secunde într-o picătură de apă. Cînd statul e puternic organizat, întemeiat pe însuşi natura poporului şi a societăţii, pe un obicei al pămîntului trecut în sucul şi sîngele locuitorilor, în datinele şi apucăturile lor, ambiţiile indivizilor ce-şi dispută puterea sînt irezistibil de comice pentru publicul mare şi pentru omul dezinteresat. Mai grav este însă lucrul cînd statul e constituit din nou, instituţiile proaspete, legile încurcate şi importate, deodată cu botinele, de peste graniţă, principiile controversate şi supuse sofisticei advocăţeşti. Atunci comedia jucată de Gianii şi Flevii respectivi determină însuşi soarta statului şi, fiindcă principiile ce le invocă asemenea mari personaje sînt în genere pretexte pentru a parveni, iar nicidecum credinţe înrădăcinate, comedia începe a costa foarte scump. În scurta viaţă parlamentară de patrusprezece ani bietul nostru popor păstoresc, plugar abia de patruzeci de ani încoace, a trebuit să plătească comedia ambiţiilor patriotico-democratice c-o datorie publică de 600 de milioane şi mai bine.
Foarte tragic ia „Românul” întîmplările din Italia.
Destul credem atît pentru astăzi pentru ca să înţelegem cu toţii la ce pericole espune o naţiune cei cari, luptînd pentru ambiţiuni personale, şi chiar cei cari, luptînd pentru că vor binele îndată şi întru toate pe deplin, pierd inteligenţa politică, nu mai văd cîţiva paşi mai departe etc.
Lăsăm ca, înşii cititorii noştri să cugete, să compare şi să-şi reguleze calea pe care vor voi să meargă. Vom trage însă cîteva linii cari pot servi de călăuză celor cari vor fi dispuşi de-a studia şi capabili de-a înţelege etc.
Acele cîteva linii, pentru cei dispuşi de-a studia şi capabili de-a înţelege, sînt o coloană şi ceva de calomnii la adresa conservatorilor, numiţi, precum nici se putea altfel, reacţionari.
La noi partita reacţionară – zice „Românul” – înstrăinîndu-se ea însăşi de naţiune, a respins naţiunea de la dînsa. Această înstrăinare de naţiune a silit-o să-şi caute sprijin în afară de dînsa.
Lipsită de puterea ce numai naţiunea îi putea da, lipsită de inteligenţa politică ce numai geniul naţiunii o poate produce, străinul s-a putut servi cu dînsa, dar a despreţuit-o.
De zecimi de ori ziserăm acestei nenorocite partite că străinul se poate servi cu dînsa, dar o despreţuieşte şi n-o tratează, n-o poate trata, decît cum tratează orice om pe cel care-l serveşte pentru o răsplată oarecare, în contra onorii sale, în contraintereselor şi a onoarii familiei sale.
Şi toate acestea le spune la adresa noastră, a conservatorilor, cine? Omul care ştie că ministerul Catargiu a căzut tocmai din cauză pentru că n-a voit să serve interese străine, din cauză că n-a voit să ia parte la complicaţiunile orientale, n-a voit să meargă la Livadia, ca d. Brătianu. Astea ni le spune voiajorul de la Livadia, părintele cuviosului Warszawsky, aliatul de la Plevna, răscumpărătorul drumurilor de fier, tatăl lui Strussberg, protejatul lui Bleichroeder, agentul Alianţei izraelite şi propuitorul categoriilor; astea ni le spune organul oamenilor pe cari liberalul Iancu Negură i-a caracterizat pentru totdeauna c-o locuţiune clasică: „În opoziţiune conspiră contra tronului, la putere fiind conspiră cu străinii contra ţării!”.
Văzînd nespusa cutezanţă cu care organul d-lui C.A. Rosetti aruncă altora epitete ce i se cuvin numai lui, o declarăm sincer că, îndeosebi în coloanele acestui ziar, nu ne e permis de-a răspunde. Figurile retorice întrebuinţate în Strada Doamnei intră în domeniul unei literaturi suprarealiste şi sînt împrumutate de la meserii cari sub Domnii vechi nu se bucurau de dreptul breslelor. Jurnalistica roşie dovedeşte prin stilul ei din ce sfere a răsărit şi că voieşte a încetăţeni nu numai categoriile Costinescu, ci şi limbajul unor meserii îngrădite şi de legislaţiunea actuală într-un cerc deosebit.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI