La propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimţămîntul populaţiunilor n-am găsit pîn-acuma întîmpinări decît din partea unui singur organ guvernamental, adecă a „României libere”, pe cînd celelalte păziră o adîncă tăcere.
„România liberă” îndeosebi are norocirea sau nenorocirea de-a nu reprezenta nici un partid, nici un grup de oameni politici, ci numai părerile izolate a cîtorva tineri, păreri cari ş-acelea nu sînt de-o deplină statornicie. Deşi dar am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de confraţii noştri de la acea foaie, forma care li s-a dat şi interesul prea general al lucrului ne face totuşi să revenim asupra lor.
Nu vorbim de forma exterioară a stilului, ci de forma logică, rezultată din împrejurarea că ideea noastră a fost pusă între două acuzări, una privind trecutul, alta timpul de faţă. Întîi ni se fac complimente că noi, cari tocmai respect de personalitatea omenească şi de voinţa cetăţeanului român n-am avut, astăzi am făcut progres teoretic în această privire, iar a doua acuzare, cu toate că acoperită, e că ne-am pus pe terenul Rusiei.
„România Liberă” s-ar fi putut scuti de întîmpinarea noastră vehementă dacă ar fi voit a fi dreaptă. Ororile electorale despre care vorbeşte sînt departe de a fi o născocire a conservatorilor sau o metodă întrebuinţată esclusiv de ei. Se ştie că sub guvernul d-lor Brătianu et comp. s-a inventat şi adus la perfecţiune alegerile cu reteveiul, şi bandele electorale de reteveişti sînt părinţii spirituali ai părintelui Tache, la care reteveiul lui Musceleanu se încîrjise în bîtă. Nu ne e dat nouă a cerne mijloacele economicoase ale poliţiei bucureştene pentru influenţarea alegerilor, mijloace cari rămîn aceleaşi sub toate guvernele, fie ele albe, fie roşii, dar existenţa lor atît de comună tuturor partidelor ne dă dreptul de a crede că nu tocmai individualitatea omenească şi voinţa cetăţeanului român au fost aceea ce n-am respectat noi. Din contra, existenţa unor asemenea mijloace dă şi mai multă consistenţă ideei noastre fundamentale că poporul românesc nu este încă matur pentru libertăţile sale constituţionale şi că alegerile, departe de a-i esprima individualitatea şi voinţa, i-o falsifică, i-o întunecă şi i-o corup. Era nouă a guvernului liberal a fost inaugurată cu un mijloc, dacă voiţi, mai subţire, însă cu mult mai corupător, pe lîngă care reteveiul şi bîta se bucură oarecum de privilegiul unei naive sincerităţi. Acest mijloc nou sînt aşa-numitele comitete de salut public, acele adunături oculte de naturi catilinare cari ţin liste de moşiile statului şi de funcţiile publice şi le împart azi la adepţi ai partidului sau la cei cari plătesc o taxă mai mare, încît statul, care trebuie să fie impersonal, a devenit sub mîna liberală firma unei companii generale de exploataţie care contractează orice principii, orice puncte noi de vedere cu preţul de-a rămîne la putere.
Din nefericire partidul conservator nu e asemenea decît un partid. Singurul său merit e că interesele membrilor săi sînt strîns legate cu chiar natura statului, cu mersul liniştit şi regulat al afacerilor, cu ordinea şi stabilitatea; apoi o cultură cu mult mai înaltă, efectul unei creşteri mai îngrijite şi mai omnilaterale, e un accesoriu în viaţa statului care devine în practică esenţial, în fine neatîrnarea economică a celor mai mulţi îi face să nu fie lacomi de cîştig, să nu privească statul ca pe-o materie exploatabilă în interesul lor privat. Din aceste cauze partidul conservator nu se lasă amăgit prin fraze bombastice şi declamaţiuni ca şi vecinic amăgitul popor de-a cărui simplitate se folosesc demagogii pentru a înnegri şi a descredita tot ce se opune la instinctele lor de rapacitate înnăscută.
Prin sistemul minciunii constituţionale, prin mascarea urelor şi intereselor individuale cu masca intereselor statului, prin formarea de comitete de esploatare în tot lungul ţării, statul român e cuprins de putrejunea unei adînci corupţiuni, ce roade în mod egal cercurile cele mai nalte guvernamentale pînă la cel din urmă postulant din sat. Chiar dacă sentimentul statului revoltă pe mulţi din cei cu mintea şi inima limpede, poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în mai bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără ticnă.
Fără îndoială că nici un partid, tocmai pentru că e partid, nu e în stare de a pune capăt unei stări de lucruri care, văzînd cu ochii, apropie statul român de prăpastia unei depline descompuneri. Dar între partizi e desigur acela mai preferabil care nu amăgeşte pe nimeni, ale căruia interese sînt identice cu ale bunei orînduieli, care prin averea, dar mai cu seamă prin cultura sa, dă mai multe garanţii contra coruptibilităţii. Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi că nu e jucăria şi proprietatea esclusivă a generaţiei actuale. Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului şi trebuitoarea mînă de fier lipsesc însă din nefericire, încît, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cîrma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, sîntem din contra avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor esterne, cari să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.
Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seamă de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de un petec de pămînt cuasi neutru lîngă Dunăre ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pămîntul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fîşie de pămînt între Rusia, Austria şi nouăle formaţiuni ale foastei Turcii, încolo lucrul le e totuna.
Cînd guvernul conservator a crezut că trebuie să confunde interesul european cu acela al naţionalităţii române, cînd bătrînul Lascar Catargiu, care simţise de mult că începuse a se pregăti ştreangul pentru gîtuirea Turciei, s-a opus, politicos însă foarte hotărîtor, la tentativele de a complica şi România în politica orientală a Rusiei, soarta guvernului şi a partidului conservator era hotărîtă. Trebuia să cadă cu orice preţ. Vecini cari privesc cu bucurie neaşezarea şi netocmirea vieţii publice de la noi au ştiut să stîrnească cu mîna lungă acea furtună dinlăuntru şi au ştiut să găsească instrumente mai docile pentru politica lor.
Mai avem nevoie a continua espunerea acestui argument? Promitem că, atunci cînd cerul nostru va fi mai senin, vom da istoria pe larg a acelor tentative. Deocamdată asigurăm- „România liberă” ştie prea bine că noi în deosebi vorbim totdauna adevărul- că cele relatate sînt pe deplin adevărate.
Dar relaţia noastră e totodată cel mai bun argument contra celor două acuzări şi o dovadă că numai pe terenul Rusiei nu putem sta.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X