[„MAI ZILELE TRECUTE…”] – de Mihai Eminescu [20 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Mai zilele trecute „Monitorul” a publicat un regulament pentru înfiinţarea de… spitaluri în sate. Spitaluri în sate !

Iată în adevăr signatura guvernului şi partidului roşu. Poporul acesta e atât de esploatat, tratat cu atâta neomenie, otrăvit zilnic de fraţii d-lui Rosetti, cu care a împărţit „mielul paştelor”, încât are nevoie de sticle de medicament.

Curioasa necesitate de a înfiinţa spitaluri în sate – ceea ce nu mai e nicăiri în lume – dovedeşte cum în mod artificial s-au dezvoltat o morbiditate în satele noastre care nu s-a mai pomenit nicicând, nici în timp de epidemii.

Iată în adevăr unde am ajuns. Până şi sănătatea fizică a poporului nostru, robit de uzură, stors de corupţia administrativă, otrăvit de jidani, e compromisă atât de adânc încât trebuiesc spitaluri în sate.

Noi, bunăoară, am crede că o puşcărie în care să încapă xenocraţia de toate categoriile ar fi cu mult mai practică; căci ceea ce trebuie schimbat e regimul de trai al ţăranului, care nu se poate îmbunătăţi decât cu starea lui materială, care îmbunătăţire iar nu poate avea loc decât înlăturându-se pătura de pungaşi şi de cocote care îl guvernează. dacă Mihăleştii şi Chiriţopolii şi-ar găsi locurile cuvenite în „spitalul iubirei de oameni” de la Văcăreşti, atunci spitalele pentru boale fizice în sate n-ar fi necesare. dacă bugetul statului n-ar fi el însuşi un imens spital pentru nevolnicii intelectuali cu patru clase primare, pentru aristocraţia covrigului şi simigului, n-ar fi <de> nevoie de sticle de medicament pentru săteni.

Un medic cu minte care nu seamănă cu doftorii lui Moliere, un medic modern ştie că neputincioase sunt leacurile când regimul alimentar e rău; că nu există buruieni contra sărăciei, contra lipsei de alimente suficiente, precum nu există buruieni în contra uzurei, în contra semidocţilor, în contra postulanţilor, în contra Caradalelor, în contra cumulului. Sau, dacă există în adevăr ramura de alun ori lujerul cânepei, ele sunt pentru uzul estern, nu pentru cel intern şi curarisesc boale patriotice şi reversibile, nu fizice.

Deci, precum am zis, boalele fizice bântuie populaţiile noastre din cauza regimului rău alimentar. Acest regim nu se poate schimba decât prin îmbunătăţirea sorţii materiale a ţăranului şi această îmbunătăţire nu-i cu putinţă decât prin o reorganizare socială care să-l asigure în contra exploatării sub orice formă ar veni, fie sub forma datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie sub aceea a prestaţiunilor exagerate, fie în fine sub aceea a datoriilor pentru băuturi. A veni cu sticla de medicament acolo unde mizeria s-a produs în mod artificial prin biruri, uzură, rău nutriment, muncă executată manu militari, a crede că cu buruieni se înlăturează o stare de lucruri ale cărei cauze sunt sociale şi politice este o şarlatanerie demnă de un fanariot bătrân, dar nedemnă de o, naţie care-şi are minţile la un loc.

Ce s-ajute terapia, arta de a vindeca, care, din anticitate şi până azi, mai n-a făcut progrese, contra rezultatelor administraţiei Chiriţopolilor, Mihăleştilor, Simuleştilor?

Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii stăpâni pe echivalentul muncii lor, se face păşunea mai ieftină?

Bleasturul va desfiinţa ierbăritul pe gâşte şi găini, decocturile vor face din Zevzekydis român şi din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile şi oxidele vor reda poporului românesc buna lui stare materială, trezvia morală, priceperea şi vioiciunea, bucuria de viaţă şi de muncă pe care o avea acum douăzeci treizeci de ani sub regimul defăimaţilor boieri?

Ca mai ba!

Da! Buruienele lui Vlad Vodă Ţepeş şi decocturile lui Lăpuşneanu ar avea poate efect, dar aplicate nu ţăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante.

Venim la principiul pe care l-am stabilit demult în coloanele acestei foi. Regimul vechi, oricâte defecte ar fi avut, capabile însă de îmbunătăţire, era ieftin. Pentru a susţinea un regim pe care, surâzând, d. C.A. Rosetti [î]l numea „la Circ „, compus din zece boieri mari şi treizeci de boierănaşi mici, ţăranul plătea acel tradiţional galben pe an din prisosul lui. În fine trebuinţele acelor patruzeci de oameni erau mici şi lesne de satisfăcut: astăzi o Carada cheltuieşte mai mult decât Iordache Filipescu, care era putred de bogat, cum se zice. Sarcina socială era uşoară, era în raport cu puterile de producţiune ale poporului! dacă ţăranul trăia rău ori bine, în belşug sau în sărăcie, forţa musculară pe care avea a o pune la dispoziţia societăţii, a ţării, era minimă; echilibrul între puterea musculară cheltuită şi între restituţia acestei puteri prin alimente era deplin. Acest echilibru e acum stricat. Sute de mii de greco

– bulgari şi de jidani trăiesc azi de pe spatele aceluiaşi număr de muncitori ; aceştia caută să-şi înzecească munca pentru ca să susţie noua sarcină socială şi cu toate astea regimul alimentar, departe de a deveni mai bun, e mult mai rău decât înainte. Există sate mari în cari nu găseşti o oca de lapte, o găină, un ou. Cultura vitelor, aşadar şi alimentele de provenienţă animalică, au scăzut în mod înspăimântător ; ţăranul nostru e silit de organizaţia socială, de greutăţile ce i le impun esploatatorii străini, să devie vegetarian.

Şi cu toate aceste cheltuiala de putere musculară ce i se cere, manu militari chiar, este nemăsurat de mare pe lângă cea din vremea în care el păştea oile pe moşiile boierilor şi ara mai numai pentru trebuinţele lui.

Vechiului proprietar istoric, care avea o sinceră iubire pentru oamenii lui, cu cari trăise din neam în neam împreună, i s-a substituit noul proprietar parvenit sau arendaşul grec ori ovrei, care nu vede în ţăran nici pe compatriotul lui, nici pe creştin, nici pe om, ci o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria.

De aceea se vor vedea pe moşiile a d-alde Zevzecopol şi Pehlivanidis oamenii duşi în lanţuri şi nemâncaţi ca să lucreze pentru datorii adesea false, fictive, bazate pe contracte false, legalizate de primari venali, executate de subprefecţi mituiţi. dacă ne întrebăm cum un Simulescu a plătit datorii de sute de mii de franci, fiind prefect câţiva ani, cum subprefecţii umblă în cupele cu patru cai din leafa de 200 de franci pe lună, cum fiecare din aceşti oameni iese bogat din slujba în care intrase gol ca degetul, ne vom convinge numaidacât că din specula de carne omenească, de viaţă omenească, de sudoare omenească au trebuit să se îmbogăţească.

Înainte statul avea măsuri estraordinare contra canalizei estraordinare, contra bestialităţii extraordinare. Un vestit tâlhar şi jupuitor de ţărani, supus austriecesc, a fost oprit de Divanul lui Grigorie Vodă Ghica pe „vecii vecilor” de-a ţinea moşie în arendă de-a cumpăra un petec de pământ, de a fi îngrijitor de moşie chiar. Ei bine, sub regimul constituţional, cu drepturile imprescriptibile ale cetăţeanului, acelaşi om a devenit proprietar mare şi ducea ţăranii la muncă în cuşti de câni ca ale hengherilor, iar noaptea, ca să nu fugă îi înconjura cu cercuri de fier cu ţepi. Dosarele tribunalului sunt faţă. Azi arendaşii jidani [î]i biciuiesc pe ţărani, înjugă fetele la plug, deschid gura moşnegilor şi le scuipă în gură, [î]i ţin cu faţa deasupra focului. Toate astea sub Constituţie, sub regimul greco – bulgarilor, unit cu al jidanilor.

De batjocura urdorilor şi spurcăciunilor universului a ajuns poporul românesc. Şi aceste rele strigătoare la cer

D. C.A. Rosetti le lecuieşte cu decoct de muşăţel? Ridicol !

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.