Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Pesther Lloyd” polemizează cu „Neue freie Presse” asupra unui articol în care această din urmă foaie luase apărarea României în contra articolelor ungureşti. Foaia din Pesta scrie următoarele:
E una din cele mai nobile trăsături din viaţa şi activitatea „Nouăi prese libere” că se interesează cu stăruinţă şi plăcere de cei slabi şi nevârstnici, până când mai e ceva de ruinat în ei, începând cu Turcia şi cu Midhat Paşa, până la Ristici, proclamat Bismarck al Serbiei, până la cel mai tânăr dintre regate. Da, România e azi aceea pe care ziarul o acopere cu corpul lui pentru a o apăra de furia persecutorie a maghiarilor, cărora le mai declară în treacăt, însă c-o manieră cu totul suverană, că politica esterioară a monarhiei nu poate ajunge să atârne de predilecţiile şi marotele ungureşti! Predilecţii şi marote ungureşti? Ni se pare că „Noua presă liberă” n-ar avea de zis nimic dacă politica internă a Austriei ar putea atârna în acest moment de aceste predilecţiuni şi marole, ca-n timpul articolelor fundamentale; dar politica esterioară, adică relaţiile monarhiei cu România, aceste trebuie să rămâie păstrate pasiunii private a „Nouăi prese libere” şi maghiarii n-au să se mestece în ele. Dar să fim drepţi. E foarte omeneşte, mai mult, e foarte creştineşte ca o gazetă austriacă să pună prisosul ei de putere la dispoziţia regelui Carol, atât de strâmtorat de monarhie şi de Ungaria îndeosebi. Cugete numai cineva cât de rău i-am tratat pe români şi cât de mărinimoşi şi plini de abnegaţiune au fost ei faţă cu noi.
Cu mult înainte de-a fi vorba de emanciparea României, Austro-Ungaria, şi anume sub conducerea unui bărbat de stat maghiar, a recunoscut dreptul Principatului de-a încheia tratate, l-a dezlipit astfel de suveranitatea Porţii şi l-au aşezat pe bazele dreptului public al independenţei. În Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria a fost aceea care-a apărat interesele României în contra aliatului ei de la Griviţa. În cestiunea evreilor şi a Arabilor – tabiei diplomaţia austro-ungară a fost aceea care-a intrat în foc pentru România. Avansarea principelui Carol la rangul de rege s-au favorizat cu viociune în Viena, şi diplomaţia austro-ungară a fost aceea care-a netezit cutele nouăi mantii regale, pentru ca Carol I să se prezinte cu ea ca o figură atât de impozantă înaintea Europei. Acesta a fost fără îndoială un tratament foarte despreţuitor şi cu toate astea cât de amabilă a fost România ! In Bulgaria şi în Macedonia a intrigat şi a strigat în gura mare că Austria îmblă cu planuri ambiţioase prin regiunile acele. În cestiunea Dunării a făcut un zgomot nemaipomenit, ale cărui efecte n-au contenit nici azi.
Supuşii austro-ungari sunt espuşi la orice ocazie vexaţiunilor celor mai rele ale autorităţilor româneşti, iar în cestiunea dărilor comunale, România au înfrânt pur şi simplu drepturile stipulate prin tractatul de comerţ. În şcoli s-au introdus carte cari semnalează pretenţiile României asupra unor întinderi mari din teritoriul unguresc. Sub ochii guvernului român se întreţin legături trădătoare cu valahii din Transilvania, iar urmările acestor agitaţiuni sunt întrecute numai prin neruşinarea cu care se tăgăduiesc. Pentru a încorona toate acestea se întreprinde o primblare militară peste graniţă, desigur numai cu intenţia de-a demonstra pipăit conaţionalilor valahi din Transilvania cât de nelimitată e puterea regelui Carol.
Se poate deci ca o gazetă austriacă să nu se ‘nfunde în declamaţii în contra impietărilor… maghiarilor? Dar să lăsăm astea. Marotele şi predilecţiunile „Nouăi prese libere” nu ne preocupă în fond decât foarte puţin şi lucrul e prea serios pentru a fi tratat din punctul de vedere al unei polemice de ziar. Cine înţelege şi simte demnitatea şi interesele monarhiei ştie că aci e vorba de unul din punctele cele mai dureroase ale politicei noastre orientale, care trebuie vindecat în orice caz, căci altmintrelea ar deveni o boală organică, care va roade întreaga noastră poziţie din Peninsula Balcanică. Nu atitudinea României în cutare ori cutare cestiune e importantă şi, dacă în o cestiune ori alta se arată antagonism între noi şi regatul vecin, nu trebuie se ‘nţelege să ne pierdem sărita, căci abia există vro relaţie cât de amicală, care să fie în acord în toate cele. Dar ca toată, atitudinea politicei române să stea zborşită în contra noastră; ca acţiunile României să constituie o sumă de ostilităţi şi rea voinţă contra Austro-Ungariei şi numai contra Austro-Ungariei; ca să n-avem de înregistrat nici un act care să ne dea dovadă de dispoziţiile amicale ale guvernului român; aceasta e un fapt de care ne ‘mpiedicăm căci – abstracţie făcând de relaţiunile speciale cu România – el descopere o eroare cardinală a întregei noastre politici orientale, eroarea de-a ne fi înduplecat a crede că independenţa statelor balcanice coprinde cea mai bună garanţie pentru conservarea intereselor noastre în contra poftelor de putere ale Rusiei.
O putem spune astăzi franc şi pe faţă: nu gingăşia exagerată pentru România a inspirat diplomaţia noastră când s-a interesat cu atâta căldură de interesele statului vecin şi desigur nu trădăm UN secret constatând ideea hotărâtoare care-a fost că statul neslav care formează o insulă în valurile naţionalităţilor slave trebuie întărit, trebuie a i se da capacitate de rezistenţă, pentru ca în alipire, în alipire morală de Austro-Ungaria să serve scopurile unei politici conservatoare. Pentru nici unul din statele, nici una din naţionalităţile din Balcani nu erau date supoziţiunile naturale ale unui asemenea calcul ca-n privirea României şi naţiunii române. Ceea ce România poate aştepta de la Rusia a aflat-o ; şi a aflat-o de facto în timpul războiului şi după război, în Congresul de la Berlin şi după el, în toate fazele complicaţiilor şi soluţiunilor dramaticului proces. Dar e şi în natura lucrului ca Rusia să nu se silească de-a sprijini aspiraţiile României în socoteala consângenilor şi a aliaţilor ei slavi. Dacă, cu toate acestea, noul regat stă străin, ba chiar ostil în faţă-ne, ca oricare altă satrapie rusească din Balcani, nu este asta sentinţa cea mai reprobatorie în contra esenţei politicei de emancipare? Să nu ni se zică însă că o Românie care-şi păstrează pizmătareţ independenţa ei faţă cu noi, ba o manifestă cu asupra de măsură, se va purta tot astfel faţă cu orice altă putere.
Eroare deplină.
Căci aci e adevărată zicerea: Cine nu e cu noi e contra noastră. E o nenorocire poate, dar n-o putem schimba: problema orientală se subţie în cestiune de antagonism între Austro-Ungaria şi Rusia.
O conciliare a acestui antagonism e neimaginabilă şi Rusia face tot ce-i stă prin putinţă pentru a înăspri conflictul, pentru a grăbi poate evoluţiunile finale ale procesului. În acest antagonism nu există, pentru statele mici poziţie neutrală sau independentă; trebuie să se hotărască: ori cu noi, ori cu Rusia. Ba, chiar abstracţie făcând de cestiunea de putere dintre Austro-Ungaria şi Imperiul rusesc, chiar între împrejurări pacifice, nu poate fi vorba de-o independenţă absolută a statelor singulare din Peninsula Balcanică, de un drept absolut al lor de a-şi determina voinţa. Pe cât de puţin putea Wurtembergul bunăoară să urmeze o politică independentă, pe cât timp nu se limpezise cearta între Austria şi Prusia pentru predominaţiunea în Germania, tot atât de puţin poate România să facă o politică independentă până când nu se, va fi decis cearta între monarhia noastră şi Rusia pentru preponderanţa în Orient. De aci rezultă necesitatea pentru orice stat singular din Balcani şi mai cu seamă pentru România, o necesitate nu viitoare ci actuală, nu numai mediată ci cu totul directă, de-a alege între, noi şi Rusia. Dacă vom găsi că politica română se manifestă în toate cele în mod ostil pentru Austro-Ungaria e dovedit clar că ea a căzut în partea Rusiei şi… avem a ne purta în consecinţă.
Nu e ‘n puterea noastră de-a da impuls unei, formaţiuni retroactive în relaţiile create din nou în Balcani. Fie creaţiunile acestea pătrunse de spirit raţional, fie productele unei întâmplări lipsite de înţeles, ele există şi nu pot fi şterse de pe faţa pământului. Dar azi e încă în puterea noastră de-a pune în acord creaţiunile nouă cu necesităţile noastre. Fiindcă independenţa absolută a micilor state e în practică cu neputinţă şi fiindcă fiecare din ele care nu caută a se alipi de monarhia noastră devine necesarmente un instrument al politicei ruseşti, avem datoria de-a câştiga garanţii pipăite pentru ca statele din vecinătatea noastră imediată să aparţie sferei de putere a Austro-Ungariei, fără prejudiţiu pentru autonomia lor. Şi mai cu seamă România. Peţirile noastre s-au dovedit nefolositoare până acum şi toate serviciile amicale au rămas fără succes. Ei bine, s-aruncăm odată toată greutatea morală, a monarhiei noastre, până ce oamenii de stat ai României vor fi pătrunşi de convingerea că nu le e permis de-a se dezlipi de solidaritatea naturală a intereselor lor cu Austro-Ungaria şi că această comunitate cată să se manifeste prin fapte.
Pân-aci cităm pe „Pesther Lloyd”.
N-avem nevoie a spune că în relaţiile României cu Imperiul austriac, cu monarhia habsburgică, formaţiunea unui regat unguresc aparte, îmbibat de toată deşertăciunea şi lipsa de omenie a unei rase inculte şi suficiente, nu are nici o influenţă şi nu joacă nici un rol. Ele pot fi bune ori rele, abstracţie făcând de Ungaria şi mai cu seamă de maghiari.
Din contra, dacă există în adevăr un fapt dincolo de graniţă care să lipsească relaţiile amicale ale statului nostru cu monarhia austriacă de cordialitatea naturală, acesta e esclusiv numai poziţia privilegiată a maghiarilor în monarhie, suficienţa şi imperturbabilitatea cu care această mână de oameni neliniştiţi şi ignoranţi caută a-şi da aere de putere mare înlăuntrul unităţii monarhiei. dacă există vro piedecă care să ‘ntunece conştiinţa solidarităţii de interese, aceasta e procederea maghiarilor faţă cu popoarele cari prin pactul dualist de la 1866 au avut nefericirea de- a schimba un guvern onest şi părintesc pe unul malonest şi vexatoriu.
Dar ideea noastră nici nu este că avem a alege între sfera austriacă şi cea rusească. Din contra, prin o accentuare din ce în ce mai hotărâtă a independenţei României, prin înlăturarea absolută a oricărei preponderanţe fie apusene, fie răsăritene, conflictul se evită sau cel puţin se amână, şi nici grăbirea evoluţiunilor lui, nici favorizarea nu e în interesul ţării noastre. De aceea credem că e de datoria noastră de a evita oricare fapt ce-ar face pe Rusia să bănuiască că înclinăm pentru preponderanţa austriacă, oricare [fapt] ce-ar îndreptăţi pe Austria de-a crede în preponderanţa Rusiei.
Daca maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puţin cu al[e] croaţilor, cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, şi atunci s-ar putea vorbi de relaţii analoge cu acele ale Wurtenbergului. A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare şi-ntre altul, unde condiţiile de existenţă ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, şi numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca şi Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanţei Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în Bucureşti, nici în Belgrad, ci în Ardeal.
A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roşii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage, se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriţă, pentru a-şi da un înţeles politic care le lipseşte – şi roşii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pesther Lloyd” de Ungaria; sunt aceeaşi breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii şi foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naţionalităţi şi a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioţii noştri aflaseră de cuviinţă a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte şi aşezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conştiinţă clară, că un asemenea lucru e cu neputinţă. Dar dacă pe de o parte recunoaştem neputinţa noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpaţi, dacă evităm chiar de-a înrăutăţi relaţiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitaţii pe care le inventează „Pester Lloyd” şi foile ungureşti, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăţia austriacă ar fi – din cauza ungurilor – cel puţin tot atât de impopulare la noi ca şi simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naţionalităţii române cu celelalte naţionalităţi ale monarhiei învecinate.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII