Marea majoritate, aproape unanimitatea românilor zice organul oficios al guvernului nu-şi dă încă seamă de mărimea pericolului în care şi-ar pune ţara dacă ar lua cam peste picior Tratatul din Berlin, adecă hotărîrea celor şapte mari puteri, întărită de voinţa de fier a d-lui de Bismark.
A lua peste picior Tratatul din Berlin! Dar cine-l ia peste picior? Am călcat sau călcăm noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale? Spune Tratatul undeva că acea dispoziţie e absolut obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se impune sub orice împrejurări? Nu.
Tratatul zice:”Liberă sînt eu Europa de-a-ţi recunoaşte sau nu independenţa ; ţi-o recunosc dacă admiţi art. 44, nu ţi-o recunosc dacă nu-l admiţi”.
Unde vede „Românul” obligaţiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecît şi oricum ar propune-o guvernul?
Neadmiţînd art. 44, rămînem în poziţia în care am fost înaintea războiului, adecă vasali nominali ai Porţii, cu deosebirea numai că Poarta însăşi nu ne-a pus deloc această condiţie, că ea ne-a recunoscut independenţi din capul locului, încît am rămînea vasalii unei Puteri care s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano şi prin cel de la Berlin.
Poziţia noastră ar fi aşadar o independenţă reală, fără atîrnare de nimenea, nerecunoscută însă de o parte dintre puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat Tratatul de la Berlin, căci, neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiţie ce ni se cere, nu poate zice nimeni ca am fi călcat noi Tratatul, abstracţie făcînd de la împrejurarea că nici îl putem călca, de vreme ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate coprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale noastre proprii.
Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat raţional şi, dacă nu e altă primejdie decît ca independenţa noastră reală să nu fie recunoscută numaidecît, atunci ea nu e atît de mare pentru ca „Românul” să aibă dreptul a ameninţa cu lovirea de stat, cu soarta chedivului, ba cu a Poloniei chiar. Sîntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligaţiunea aceasta, ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu sîntem datori nimănui nimic şi totul se reduce la o propunere de învoială între noi şi puteri, liberi fiind şi unii şi alţii de a voi sau de a nu voi. Voim art. 44, avem recunoaşterea independenţei; de nu, nu. Abia e nevoie de-a adăoga că independenţa este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independenţa şi recunoaşterea regalităţii legitime atîrna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari şi de-a fi într-adevăr independenţi şi fără binecuvîntarea specială a Santităţii Sale.
Dar se va zice că cestiunea, deşi logic vorbind e în favorul nostru, totuşi puterile călcînd ele înşile Tractatul de la Berlin
-ar voi a exige numaidecît admiterea art. 44.
Dacă o asemenea exigenţă ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să ştim cauza adevărată a ei.
Dacă acuma e cea mărturisită de art. 44, adecă pur umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz in istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerinţă din afară. Deşi aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuşi cauzele, în genere bine cunoscute, sînt cu totul altele şi n-au a împărţi cu pretextul nici în clin, nici în mînică. Cerneală şi hîrtie s-au întrebuinţat într-adevăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puţini, iar sînge nici o picătură măcar. În fine, dacă e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care întra-adevăr are nevoie de-o tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, nu neamul exploatator al evreilor, încît chiar din acest punct de vedere restricţiunile noastre sînt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman. Singurul defect al art. 7 din Constituţia noastră e că, pe lîngă mulţimea nenumărată a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau şi acele cîteva mii cari le merită şi această injustiţie sîntem oricînd gata de-a [0] recunoaşte şi de-a o drege, dînd deplină satisfacere exigenţei umanitare. Şi aceasta vom face-o de-ar exista art. 44 sau n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătăţii. dacă Europa nu e mulţumită numai cu atîta, bine, dacă este, şi mai bine. Mai mult decît posibilitatea pentru evrei de-a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intenţiile art. 44.
Lucrul s-ar schimba însă atunci cînd cestiunea umanitară n-ar fi decît pretextul cerinţelor puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială, a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admiţînd art. 44, adică înlăturînd pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza şi am rămîne tot în cazul fabulei despre lup şi miel, adică tot noi la vale şi tot noi am turbura apa. Pretexte se vor găsi aşadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele sînt foarte ieftene în lumea aceasta.
Întorcîndu-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rînduri, repetăm: „Daca pericol există, el există abstracţie făcînd de cestiunea evreilor”.
Iar dacă el nu există şi dacă cele şapte puteri mari şi voinţa de fier a d-lui de Bismark n-au alt scop decît cel umanitar, decît cel de a vedea că evreii nu sînt îngrădiţi pentru cauze religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orişicînd.
După ce „Românul” recunoaşte însuşi că majoritatea, aproape unanimitatea poporului nostru nu-şi dă seamă de pericolele fictive ce le inventează guvernul pentru a-l speria, noi nu mai avem multe de zis. Pentru noi e de ajuns dacă aproape unanimitatea poporului nu împărtăşeşte spaimele organului oficios, şi e şi natural că nu le împărtăşeşte, căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recîştiga chiar vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sînge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sînt multe: evlavios fără a fi bigot, poporul românesc, cel mai numeros în Orientul Europei, nu a produs un singur sfînt din mijlocul lui; şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare şi numai atunci cînd cineva nu va fi numit bun sau rău după cum e alb sau roşu, ci abstracţie făcînd de la opiniile lui politice, numai atunci cînd vom fi drepţi faţă cu noi înşine şi nu ne vom sfîşia pentru vorbe scrise pe hîrtie de autori străini în ţară străină, pentru alte popoare şi alte împrejurări, atunci cînd vorba adevărată va găsi ureche ascultătoare vom începe a ne respecta între noi şi a fi uniţi.
Ministeriul, în neunire de astă dată cu maioritatea, ba aproape unanimitatea românilor, va pune, zice Românul”, cestiunea ministerială.
Dacă va pune-o, bine va face, căci sperăm că va face loc unui cabinet într-adevăr responsabil, care să se pună el însuşi cu propriul lui curaj în faţa Europei, nu ca d. Brătianu care, din nefericire, se dă îndărătul Camerelor şi lasă săgeţile să curgă asupra pieptului deschis al ţărei. Ceea ce dorim din adîncul inimei e ca viitorul cabinet, oricari ar fi ideile lui asupra marginilor libertăţilor publice, să fie compus din oameni cu desăvîrşire integri, cu caracter statornic şi cu mai multă iubire de ţară decît de sine. Un cabinet leal va găsi oricînd concursul leal a tuturor partidelor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X, Pag. 300