Daca aparenţele nu amăgesc, proiectul de soluţiune patronat de guvern nu numai că nu va avea două treimi, dar nici măcar majoritatea simplă în Adunare. Patru secţii ale Camerii s-au pronunţat pîn-acuma pentru proiectul prezentat de opoziţie, două pentru proiectul guvernului, iar votul uneia se va da astăzi.
Sătui de a mai face recriminări, repetăm numai pe cea principală, pe care am făcut-o în atîtea rînduri; lipsa de curaj şi de opinii a guvernului, care pîn-acuma s-a acoperit totdauna cu responsabilitatea anonimă a Camerelor în loc de-a o lua singur pe mînecă. Tot astfel a urmat în cestiunea evreilor. În loc de-a spune de mai nainte ce are de gînd să facă, pe ce cale doreşte rezolvarea, cari sînt exigenţele puterilor, în loc de a veni c-un proiect de lege cu care să stea sau să cază, guvernul pune Camerele, deci reprezentaţiunea ţării, înainte şi-i spune:
„Tratează tu cu Europa!”
De aceea partidul conservator în Senat şi în Cameră s-a rostit contra acestei proceduri fricoase, care putea, care poate să compromită fondul cestiunii. dacă ministeriul formula un proiect şi dacă acesta trecea, atunci compromisul ntre interesele noastre şi Tratatul din Berlin ar fi fost aflat şi era bine. dacă proiectul cădea ceea ce e mai verisimil el cădea pe cale negativă, lăsînd mînele libere atît Camerelor cît şi unui nou guvern, oricare ar fi fost acela, de-a face ce i se va părea mai de cuviinţă şi mai practic. E foarte clar că, avînd fiecare responsabilitatea lui bine definită, un proiect neadmis de ţară cădea împreună cu guvernul actual, iar ţara precum şi succesorii guvernului actual rămîneau degagiaţi din nou şi liberi a reîncepe tratările din capul locului.
Dar azi, presupunînd că guvernul cade, în faţa cui rămîne ţara cu voturile ei date în mod pozitiv? În faţa Europei. Guvernul care ar lua locul cabinetului Brătianu ar sta cu mînele le gate printr-un vot pozitiv al Camerelor şi, în caz de estremă necesitate, Camerele ar trebui să revie asupra unui vot pozitiv, dat în toată forma, să se supună ele împreună cu ţara unei umiliri, să treacă sub jugul caudin. Foile adversarilor noştri vor simţi din tonul ce ţinem că nu sîntem de loc dispuşi de a face recriminări şi, dacă totuşi începem cu recriminarea de căpetenie, cauza e pentru a arăta că partidul conservator şi astă dată s-a purtat pe deplin corect cînd a susţinut o procedură strict constituţională, cînd a cerut un proiect din partea guvernului, pentru a-l admite, a-l modifica sau a-l respinge. Acuma se va vedea de ce importanţă era cestiunea de procedură constituţională şi de ce partidul conservator a trebuit să ţină la ea pentru a ţine pieptul ţării acoperit de cătră avangarda guvernului.
A mai fost o cestiune în care cabinetul Brătianu a urmat aceeaşi cale greşită, punînd pieptul ţării înainte în loc de a lucra din proprie iniţiativă şi pe proprie răspundere: cestiunea Basarabiei. Nu negăm că păhar mai amar decît acesta nici Mîntuitorul pe muntele Măslinilor n-a avut să-l beie, dar părerea noastră este că, odată guvernanţii noştri văzînd că Basarabia va fi în orice caz pierdută şi că nu vor avea pe nimenea în Congres pentru a-i susţinea, trebuiau să-l beie, trebuiau să primească marile foloase materiale propuse de puternica, prea puternica noastră vecină, pentru ca în cestiunea art. 44 să aibă un sprijin măcar, un sprijin cu atît mai sigur cu cît acel articol al Tratatului era îndreptat şi contra Rusiei. E drept c-ar fi pierdut toată popularitatea şi că în alegeri ar fi căzut definitiv, dar ce ar fi însemnat această pierdere ca partid pe lîngă pavăza care ar fi creat-o contra art. 44?
Tocmai din contra a urmat însă. Iar a pus Adunările înainte, a făcut pe opoziţie să crează că cine ştie de ce sprijin se bucură în străinătate şi a-ncheiat-o apoi cu ruşinea umilirii Corpurilor legiuitoare şi a ţării întregi. În loc ca şapte persoane să treacă sub jugul caudin, a trecut ţara sub el.
Opoziţia, văzînd tonul sumeţ al organelor guvernamentale, a contribuit a crea acelaş curent, crezînd că cine ştie de ce sprijin puternic se bucură dumnealor în străinătate; în zadar un ministru plenipotenţiar al unui stat cu desăvîrşire amic ne-a scris din Berlin că Basarabia e pierdută, să nu fim copii, să căutăm a trage cel puţin foloasele cele mai multe posibile din această pierdere; noi am stăruit a crede că amicul nostru n-avea dreptate, că fusese amăgit şi că guvernul nostru trebuia să fie foarte tare în afară cînd vedeam tonul semeţ şi insultător al organelor lui. Am tăcut deci, i-am dat spornic ajutor în senzul în care părea a-l voi guvernul, am comis greşala de-a crede pe d. Brătianu şi organele sale.
Cine nu-şi aduce aminte ce calificaţiuni nu ne-am atras cu acea ocazie? Pe cînd armatele erau pe cîmpul de război, am spus deja: „Luaţi seama, ruşii vor Basarabia”. Am fost numiţi calomniatori ai împăratului pe de o parte, ai guvernului nostru pe de alta, pînă ce în sfîrşit s-a văzut cine a avut dreptate.
Dacă guvernul ar fi fost leal în cestiunea actuală, ar fi avut concursul nostru leal. Partidul brătienist ar fi trebuit să se convingă de mult că în toate cestiunile am fost de bună-credinţă, că tonul organului nostru n-a fost nicicînd acela de a căuta popularitate şi că-n orice cestiune naţională am fost în realitate alături cu el şi numai în aparenţă contra lui, cu toată înverşunata ură cu care căpeteniile partidului nostru au fost tratate de diferiţii Patărlăgeni ai Camerelor. Am crezut într-un rînd tăria închipuită a dd. Brătianu-Rosetti, dee-ni-se voie acum a nu mai crede pericolele închipuite de iest timp, asupra cărora vom reveni mai jos.
*
Articolelor de speriiciune ale Românului” nu li se poate nega meritul de a merge crescendo.
Întîi chedivul, apoi lovirea de stat, în fine intervenţiunea.
Pentru a ilustra pericolul intervenţiunii „Românul” reproduce o parte din strălucitul într-adevăr discurs al d-lui T.
Maiorescu din şedinţa de la 30 septemvrie 1878. Culminaţiunea pasajului citat de „Românul” e următoarea:
D. Maiorescu. Eu vă întreb: care va fi poziţiunea noastră dacă nu vom primi Tratatul de la Berlin? Ei! d-lor, am văzut că Rusia s-a grăbit de a numi la noi un ministru-reşedinte, deşi nu ne-a făcut onoarea a numi un ministru-plenipotenţiar; nu putem totuşi, desigur, decît a fi recunoscători guvernului imperial rus pentru această bună-voinţă ce s-a grăbit a ne arăta. Am auzit chiar că şi guvernul austro-ungar a numit la noi un ministru-plenipotenţiar. E curios lucrul acesta, e curios de a vedea graba cu care cele două puteri vecine numesc miniştri-reşedinţi în ţara noastră, fără să aştept să vază dacă noi esecutăm Tratatul din Berlin sau nu; şi cum puterile mai îndepărtate, care şi ele sînt scutul nostru şi poate apărătorii mai fireşti ai noştri, Italia, Franţa, Englitera, Germania, după cum am aflat, refuză de a ne recunoaşte independinţa pînă ce nu vom esecuta în întregul său tratatul. Apoi, dacă pînă ce nu vom esecuta în totul tratatul, acele puteri protectoare naturale nu ne vor recunoaşte independinţa, nu ne vor susţine drepturile noastre, la cine ne vom adresa oare la 1 iulie spre a cere ca să efectueze slobozirea teritoriului nostru? Nu pot adăoga niciun cuvînt mai mult pe acest tărîm. Cu toţii ne înţelegem. Trag numai concluziunile că este neserios a se zice că putem să nu esecutăm Tratatul de la Berlin fiindcă situaţiunea ţărei s-ar lămuri foarte bine şi fără aceasta. Nu; situaţiunea ţărei va fi compromisă fără aceasta şi, neesecutînd complect tratatul, ţara e în pericol.
Acea gravitate abstractă, anunţată mai înainte, are dară o primă realitate, are o întrupare pipăită, fi acest corp real este îmbrăcat în uniforma soldatului rus care ne stă pe tertoriul nostru.
Citatul Românului” ar avea într-adevăr loc, dacă noi am fi negat vreodată că opunîndu-ne în mod absolut de a ne conforma cu tratatul, n-ar exista pericole pentru ţară. Am spus-o şi repetat-o de atîtea ori că chestiunea evreilor poate forma oricînd un pretext de invaziune. Pe de altă parte însă organul guvernamental ne va concede cum că la 1 iulie 1879, adecă de astăzi peste două zile, nu vom avea nevoie a ne adresa la nimeni spre a cere să se efectueze slobozirea teritoriului nostru, căci prima realitate, întruparea pipăită a gravităţii abstracte, acest corp real care este îmbrăcat în uniforma soldatului rus, care stătea pe teritoriul nostru, toate acestea au dispărut. Ţara e de mult evacuată de ruşi de la Dorohoi pînă la Chiustenge; e evacuată de facto azi, va fi evacuată de jure poimîni.
Asemenea e cu desăvîrşire necunoscut ca guvernul austro-ungar să fi concentrat trupe în Ardeal pentru o eventuală intervenţiune armată. Aşadar nici cel mai puternic motiv de intimidare al guvernului, intervenţiunea, nu este atît de clar încît să primim orice soluţiune ne-ar propune d. Costinescu.
*
Reprezentanţii congregaţiunii izraelite de rit spaniol din capitală, precum şi reprezentanţii templului choral de rit occidental au adresat Camerei o petiţie prin care cer egala îndreptăţire a coreligionarilor lor pămînteni. Din această petiţie reproducem următorul pasaj:
Iată un număr îndelungat de ani de cînd această ţară se bucură de era constituţională, de cînd soarele libertăţii complecte a răsărit pentru toţi românii. Un timp de înălţare pentru toţi afară de noi. Atîţia ani de viaţă şi de propăşire tuturor, iară pentru noi evreii români tot atîţia ani de durere şi suferinţă sufletească.
În momentul cînd s-a proclamat rădicarea tutulor, ni s-a creat nouă o viaţă înjosită şi amărîtă.
Regenerîndu-se România, toţi fiii ei au fost puşi pe acelaşi picior de egalitate. Noi însă am fost lăsaţi în starea escepţională de mai nainte, care astăzi ne pare şi mai grea rămînînd singuri noi supuşii ei.
Reprezentanţi ai naţiunei! cu umilinţă vă implorăm să daţi ascultare strigătului de durere ce iese din adîncul inimei noastre. Faceţi ca să dispară acele legi care ne ţin pre noi într-o stare de escludere nepotrivită cu secolul în care trăim. Şi noi sîntem fii ai României. Şi noi sîntem devotaţii ei. Şi noi ne rugăm pentru binele ei, precum contribuim şi noi la toate sarcinele deopotrivă cu toţi. Ea este singura noastră Patrie, toate interesele şi simţimintele noastre sînt legate cu şi pentru ea, în solu1 ei sînt depuse osemintele părinţilor noştri.
România, nobilă pentru toţi şi întru toate, nu poate fi decît nobilă şi pentru noi. Ea nu poate îngădui ca libertatea şi egalitatea să nu fie egal împărţite.
Libertatea implică echitate şi dreptate pentru toţi. Fiţi dară, o, voi, aleşii acestei naţiuni atît de nobilă, de tolerantă şi de bună, drepţi şi generoşi pentru noi, cari ne iubim Patria ca şi ceilalţi. Daţi-ne şi nouă loc în cetatea Patriei ca să putem şi noi lucra cu vigoare pentru întărirea şi strălucirea ei. Daţi-ne şi nouă voie să ne putem mîndri cu falnicul nume de cetăţeni români.
Noi evreii pămînteni, pacinici industriaşi şi muncitori, avem în sînul nostru o inimă românească care tresare de bucurie cînd Patria prosperă şi care se întristează cînd se află în nevoi. Nu toleraţi ca să fim numiţi străini în această ţară cînd istoria şi raţiunea probează contrariul.
Am subtras asigurările de patriotism pentru că le credem. Ştim prea bine că art. 7 al Constituţiei cuprinde o piedică absolută şi ca mulţi izraeliţi, din cei cari ar fi meritat drepturi, au fost loviţi de acel articol.
Deşi durerea şi suferinţa sufletească, viaţa înjosită şi amărîtă ni se par, la dreptul vorbind, calificaţiuni cam prea colorate pentru traiul apărat de legi al unei populaţiuni care a avut în mod egal toate drepturile civile, afară de acela de a cumpăra moşii, totuşi recunoaştem că legile noastre viitoare trebuie să dea posibilitatea de a se şterge rînduri-rînduri şi inegalitatea aceasta.
O singură observaţie mai avem de făcut. Dacă izraeliţii se simt într-adevăr fii ai României şi sînt devotaţi ei, dacă ţara noastră e singura lor patrie, dacă toate sentimentele lor sînt legate de acest pămînt sfînt pentru ei ca şi pentru noi pentru că acoperă osemintele părinţilor lor, dacă îşi iubesc patria ca şi ceilalţi, dacă inima lor se întristează cînd ea se află în nevoi, dacă toate acestea sînt, precum sîntem şi noi bucuroşi a crede că sînt, atuncea:
Hic Rhodus, hic salta!
Recunoască dar că restricţiunile de pîn-acum au existat tot pentru motivul apărării patriei şi naţionalităţii şi declare-se mulţumiţi cu începutul de emancipare oferit de Cameră, un început căruia din inimă îi dorim să dea roade bogate, să aibă de rezultat asimilarea a cît mai mulţi izraeliţi se va putea.
Izraeliţii, deşi nu le-ar fi cu putinţă să înlăture prin o asemenea declaraţie solemnă pericole reale, dacă ele ar exista, ar adăogi cel puţin la înlăturarea unui pretext de intervenţiune şi ar da o dovadă strălucită de patriotism, o dovadă care o datoresc chiar României în urma uneltirilor Alianţei.
Pună-se în poziţia românilor şi spună-ne care ar fi românul ce n-ar renunţa bucuros la orice drept politic şi civil, ba la viaţa lui chiar pentru a înlătura umbra unui pericol dasupra patriei sale?
Aducă-şi aminte că în Prusia civilizată nu mai departe decît acuma 8 ani jurămîntul evreului n-avea efect juridic, nu era crezut precum nu era jurămîntul ghiaurului înaintea cadiului turcesc. N-a fost legile noastre mai umane chiar înainte de regulament, [legi] cari admiteau pe evreu ca om de onoare şi de conştiinţă, deşi nu ca cetăţean al statului?
Despre o prea mare durere sufletească, despre înjosire şi amărîre nu poate fi dar vorba.
Fiţi drepţi şi cunoasteţi-vă. Cei mai mulţi din coreligionarii voştri escepţiunile sînt atît de neînsemnate încît mai nu numără aproape totalitatea voastră nu vorbeşte româneşte în familie; mulţi, foarte mulţi nici nu cunosc limba românească.
Oare o condiţie pentru a fi fiu al României şi o dovadă de iubire de patrie nu este a vorbi limba patriei?
Noi nu sîntem izraeliţii o ştiu bine inamicii cauzei izraelite, dar amici încît să renegăm sîngele nostru şi să periclităm interesele poporului, care de sute de ani au apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nu sîntem. Noi credem că interesele reciproce sînt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţă şi abnegaţie reciprocă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X