Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
N-ar fi greu de polemizat în ziaristică dacă am avea a face cu raţiunea, nu cu voinţa adversarilor noştri. Cine nu poate să înţeleagă aceluia îi mai putem subveni lipsurile traducînd ceea ce voim să-i zicem în termeni mai concreţi, dar pentru cine voieşte să nu înţeleagă mijloacele de înduplecare nu sînt argumentele minţii, ci cu totul altele.
În această poziţie ciudată ne aflăm noi faţă cu „Presa”. E prea adevărat că marele nostru om de stat, dacă se afla în opoziţie, iscălea asemenea programul nostru, de vreme ce el este astfel încît poate conveni tuturor care nu sînt roşii, adică tuturor acelora cari pe lîngă partid şi interesele acestuia mai admit şi ideea statului, admit îndreptăţirea de existenţă şi de activitate a opoziţiei, admit în fine un control mai sever din partea Coroanei, cînd desfrîul partizilor, păstrînd numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduinţele făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec totuşi de reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării.
C-un cuvînt lucrul ar sta cu totul astfel cînd marele om de stat ar fi în opoziţie, stă însă pe terenul voinţei de-a nu pricepe cînd d-sa se află la guvern.
Cumcă partidul numit „liberal” e un escelent scamator de idei, cumcă pretextează adeseori a voi ceea ce voim noi, cumcă, luînd adesea cuvintele noastre, pe care nu le pricepe, le aplică pe dos şi apoi ne spune c-un aer triumfător:
„noi sîntem adevăraţii conservatori” e ceva prea cunoscut şi, chiar dacă programul nostru ar fi din cuvînt în cuvînt identic cu acela al partidului liberal, tot încă ar exista un partid conservator, pentru că „nu este aceeaşi cînd doi zic aceeaşi”, non idem est si duo dicunt idem.
Un exemplu. Sînt merite pe cari statul nu e în stare a le răsplăti cu bani. Descoperirea unei planete, cercetări grele istorice, scrieri de ştiinţă şi literatură ca fapte ale spiritului, un curaj estraordinar, o viaţă espusă pentru binele semenilor săi, o generozitate estraordinară ca fapte ale caracterului nu se pot plăti cu bani. Pentru a distinge pe asemenea oameni de restul convieţuitorilor lor statul le conferă semne a căror valoare materială e evident cu totul neînsemnată, a căror valoare socială e mare.
Conservatorii, pornind din acest punct de vedere, conferă un semn de acesta lui Alexandri, liberalii unui N.T. Orăşanu.
Prin urmare, aceeaşi idee, acelaşi lucru e una în mînile unui partid, e contrariu în mînile celuilalt. Iată ce zice „Presa” despre programul nostru:
Programul acesta este curios: căci vorbeşte de multe şi nu conţine nimic ca drapel al unei partide. Seamănă mai mult cu o prefaţă de editor al unei cărţi de doctrine politice şi economie socială. Cuprinde numai generalităţi abstracte, teoreme sociale, acceptabile pentru toţi, inofensive către toţi. Oricine îl poate subscrie, precum şi oricine poate fi în drept a nu-l subscrie. Îl poate subscrie oricine să ocupă numai cu doctrinele sociale, cu teoriele constituţionale, fără să-i pese de cutare ori cutare partid. Tot aşa va fi în drept a nu-l subscrie acela care, voind a face parte dintr-un partid, voieşte a şti cari sînt actele ce-i propune acel partid, care este scopul real şi practic ce voieşte a ajunge.
„Fără să-i pese de cutare ori cutare partid” – zice „Presa”. Ei bine, tot asta zicem şi noi. Starea cu totul precarie politică şi economică a ţării ne face să nu ne gîndim deloc la interesele partidului nostru, ci numai la acelea ale ţării; de aceea programul nostru e acceptabil pentru toţi, oricare-l poate subscrie, după cum mărturiseşte „Presa” însăşi, pentru că nu voim nimic altceva decît ca regimul constituţional, care azi e o ficţiune, să devină o realitate.
Dar, din momentul în care „Presa” însăşi recunoaşte că programul nostru e acceptabil pentru toţi şi-l poate subscrie oricine fără să-i pese de cutare ori cutare partid, ea nu poate tăgădui că acest program cuprinde numai dorinţe legitime şi justificate, împărtăşite de naţia întreagă, care este şi trebuie să fie sătulă de făgăduinţele de-a dreptul amăgitoare pe care adversarii noştri le făceau la rîndul lor alegătorilor pentru a nu le ţinea. Asemenea toate deducerile şi insinuările, subţiri ale organului marelui om de stat sînt căutare de nod în papură.
„Presa” mai citează un pasaj din program cu următoarea obiecţiune:
Ca clasele de jos ale societăţei să fie protegiate contra esploatatorilor şi contra neprevederei lor.
Dar cari sînt clasele de jos şi cari cele de sus? Arhondologia ştim că nu mai esistă; nu înţelegem dar ce legi s- a face, ce măsuri speciale s-ar lua cari să fie numai pentru clasele de jos; şi de unde s-ar începe ierarhia claselor de sus, cari nu ar mai avea trebuinţă de nici o protecţiune?
E nepricepere intelectuală sau e lipsa de voinţă, de-a pricepe? Dar oare legea tocmelelor agricole nu priveşte o clasă?
Legea neînstrăinării pămînturilor ţărăneşti nu admite clasă?
O eventuală lege pentru bresle, pentru împuţinarea cîrciumelor şi altele n-ar privi clase ale societăţii?
Clase – nu caste. „Presa” vorbeşte de clase şi gîndeşte la caste. În realitate orice om face parte dintr-o clasă oarecare, liber este însă de-a se ridica dintr-una într-alta prin muncă şi merit.
Inferioritatea sau superioritatea pe scara aceasta nu dovedeşte, se-nţelege, nimic în privirea folosului sau nefolosului clasei. Se poate prea bine ca plebea să intre în forme superioare, poporul cu instincte bune şi morale să rămînă în forme inferioare. Astfel nenumărata clasă a vînătorilor de posturi, a proletarilor condeiului, a advocaţilor fără pricini e adevărata plebe în românia, nu însă ţăranul sau meseriaşul. Cu. toate acestea plebea asta e, ca clasă, superioară celor pozitive de jos, căci clasarea se face după natura muncii fiecăruia, după instrumentul cu care-şi cîştigă bunastare.
Nu putem îndestul repeta confraţilor noştri sfatul din inimă ca să gîndească ceva cînd scriu, să nu înşire cuvinte a căror înţeles nu -l posed pe deplin. Numai punînd ideile politice în raport cu corelatul naturalei organizaţii economice a societăţii ele vor avea un cuprins; un substrat material; îndealtmintrelea rămîn fraze goale, bune de precupeţit [de] către cei pe cari sunetele-i îmbată.
Încă o obiecţiune.
„Presa”, atît de vinovată prin versatilitatea caracterului cu care a batjocorit şi cu care laudă guvernul actual, versatilitate pentru care noi am adus atîtea probe de o irezistibilă comică, ne insinuă şi nouă acelaşi defect prin următoarele pasage ce le estragem din două numere consecutive.
Ne vorbeşte programul de pericolul ce ar avea pentru naţiunea noastră ideile de cosmopolitism.
În acest punct programul se aseamănă cu acela al d-lui Gr. Sturza.
Dreapta s-a organizat şi formează astăzi două grupuri: unul are ca preşedinte şi şef pe principele Gr, Sturza, altul are ca preşedinte al clubului pe d. M. K. Epureanu. Aceste două părţi ale dreptei au în fond aceleaşi principii şi idei. Singura deosebire între aceste două grupuri – dacă aceasta poate în orişice caz constitui o deosebire – este că unii au fost mai espansivi şi mai precişi, alţii mai în rezervă şi mai vagi. Acordul însă, chiar tacit de ar fi, este perfect între ambele grupuri, cari sînt gata a pune în aplicaţiune principiile şi vederile lor identice îndată ce momentul ar fi oportun.
Din aceasta ar rezulta identitatea cu partidul democratic naţional.
Toate acestea „Presa” le deduce pur şi simplu din împrejurarea că nu combatem democraţia naţională.
Dar noi nu combatem pe nici un organ al opoziţiei: nici „Binele public”, nici „România liberă”, nici „Steaua României”, nici „Independenţa română”, c-un cuvînt nici un ziar românesc – esceptăm pe „Ştafeta” şi
„Fraternitatea” – nu se poate plînge din parte-ne că le-am fi combătut de multe luni de zile încoace. Nemulţumiri există pe toate terenurile; şi poate că am aflat formula de a le întîmpina pe un teren cu totul egal, căci, precum zice
„Presa” teoremele noastre sînt inofensive pentru toţi, sau, ca să vorbim în limba noastră, ideea statului, ideea armoniei intereselor naţionale ne face să nu ne pese de cutare sau cutare partid. Ceea ce voim deci nu e nici ca partizi să nu existe nici ca ele să nu se lupte, ci ca lupta lor să nu degenereze în nimicirea unuia prin cellalt, voim ca înlăuntrul poporului nostru să nu predomineze instinctele lui Cain.
Mai vorbeşte „Presa” de articolul nostru de la 11 fevruarie, de Vodă Cuza, de lipsa în program a asigurărilor dinastice.
„Presa” va binevoi, credem, a recunoaşte ca unica tendenţă a acelui articol a fost adevărul istoric şi – suum cuique – atribuirea meritului cui i se cuvine.
Cît despre asigurările dinastice, ni se pare că tocmai acestea nu au a face cu nici un partid. Dinastia, fiind reprezentată, prin persoană, ne-am ferit oricînd de a atinge cîtuşi de puţin persoana M.S.R[egelui] şi aceasta ne e cu atît mai puţin permis astăzi, cînd, apăsînd asupra lipsei de control din statul nostru, ne-am permis a accentua rolul Coroanei, dar a Coroanei ca organ central al vieţii statului, nicidecum însă întru cît ea este purtată de nobilul descendent al dinaştilor Hohenzollern. Persoana M[aiestăţii] S[ale] este inviolabila, şi nicicînd nu ne-am permis – [î]i desfidem pe cei de la „Presa” să ne poată dovedi – de a amesteca în discuţie persoana M[aiestăţii] Sale.
Asupra marginelor însă în care Coroana are sau nu dreptul irenunţabil de a-şi exercita controlul asupra puterilor statului am discutat într-adevăr, căci aceasta este o cestiune de comentare a Constituţiei, precum oricine o poate vedea, şi nu credem ca confraţii de la „Presa” să ne nege dreptul de a comenta Constituţia şi legile, după cum cu bună-credinţă sîntem convinşi că ele caută a fi înţelese.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI