Mihai Eminescu

Ar fi cu cale ca cineva să facă odată limpede şi în scris deosebirea între ceea ce, fără cuvînt, se numeşte naţional, şi ceea ce, cu drept cuvînt, este în adevăr naţional în spiritul nostru. Din nenorocire, tot ce pîn-acum şi-a însuşit ca din senin şi fără ştirea lui Dumnezeu numirea de „naţional” n-au fost decît lucruri primite de-a gata de la străini, cari nu numai că nu sînt răsărite nici din instinctele noastre, dar nici nu s-au asimilat cu judecata noastră. Memoria celor din urmă generaţii au fost încărcată cu atîtea mii de vorbe nouă şi deşerte încît judecata nu mai juca nici un rol, ci, înlăturată cu totul, se slujeşte azi încă de clişeuri primite de-a dreptul de la străini, fără a se întreba dacă se potrivesc sau nu cu noi. E ciudat că tocmai toate mijloacele de deznaţionalizare pe cari, îndrăgind Apusul şi pe apuseni, le-am introdus fără alegere la noi se bucură de epitetul uzurpat de „naţionale”. Presa noastră – scrisă mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în cîteva zile – e o presă naţională. Cu toate acestea lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge pînă şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi. dacă cineva compune arii europene cu totul în alt stil şi-n alt spirit decît doina, hora şi jocurile, el compune fără îndoială muzică „naţionale” deşi nimic în ea nu e naţional, nici arie, nici text, în cazurile cele mai multe nici numele compozitorului. Daca, în sfîrşit, cineva strică o piesă franceză, războtezînd numele personajelor şi bădărănind stilul – care rămîne străin cu toate trivialităţile cu care se presară – e autor naţional, a scris o piesă naţională, a lucrat spre ridicarea teatrului naţional. dacă deschidem ziare de ştiinţe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de-a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată Despre cosmeticurile nuisibile sănătăţii. Îşi poate închipui fiecine în ce stare e ameninţată s-ajungă limba prin pretinşii oameni de ştiinţă.

Cauza pentru care s-a lăţit atît de mult stricarea limbei încît astăzi gazetele si cărturarii scriu o păsărească neînţeleasă de popor, subţire şi muieratică, e aceeaşi căreia peste tot îi datorim toate relele de cari suferim: politica. Uitînd cu totul că limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români, uitînd că n-avem dialecte şi că moldoveanul se-nţelege tot aşa de bine cu crişanul ca şi acesta cu oamenii din Banatul Craiovei, politicilor noştri nu le era de-ajuns această dovadă şi de unitate între noi şi de deosebire către străini, ci au căutat să ne silească să dovedim că fiece vorbă e latină şi că toţi, fără osebire, ne coborîm de-a dreptul de la romani. De prisos era aceasta, pentru că nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mîna, fie cu mintea; primejdios era pentru că una – se zguduia unitatea preexistentă a poporului nostru, al doilea – limba păsărească, trebuind învăţată, ca orice limbă străină, răpea timpul altor învăţături folositoare, al treilea – pentru că în multe cazuri nici dascălul nu ştia înţelesul cuvintelor nouă, necum şcolarul; şi, în sfîrşit, pierderea cea mai mare era că întreaga comoară a limbei, ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adecă în fraze gata moştenite din neam în neam de la strămoşi, se arunca în apă, pentru că-n ele erau şi cuvinte de origine nelatină. Pare că cine ştie ce nenorocire ar fi fost aceasta, pare că n-am trăit alături cu vecinii sute de ani şi n-o să mai trăim pare că se făcuse gaură-n ceri dac-am primit noi cîte ceva de la ei, ei de la noi.

În vremea noastră s-au făcut încercări de-a întemeia o nouă ştiinţă: psicologia etnică. Etnografia are de obiect descrierea, împărţeala şi spiţa de înrudire a popoarelor. Ca atare, se ţine de-o parte de istorie şi geografie, de alta de anatomie şi fiziologie. În partea geografică studiază distribuţia popoarelor pe glob, natura locuitorilor oricărei ţări, datini şi obiceie, limbă şi religie. În partea istorică deosebeşte familiile de popoare, raporturile între ele şi filiaţiunea, le urmăreşte în migraţiunile lor cele mai depărtate şi în încrucişările şi corcirile lor. În partea anatomică şi fiziologică în sfîrşit hotărăşte caracterele deosebite pe cari se-ntemeiază clasificarea raselor omeneşti.

Dar, precum lesne se vede, etnografia nu are a face decît cu lucruri esterioare: distribuţie, descendenţă, migraţiune, datini; ea nu se ocupă cu rezultatul lăsat în spiritul poporului prin toate schimbările acestea, cu substratul psicologic. Neapărat că şi zona-n care locuieşte, şi natura părinţilor din cari se coboară, şi încrucişările trebuie să se fi înmagazinat în spiritul poporului şi în limba lui într-o formă oarecare; neapărat că altfel se va fi deprins el de-a privi serii întregi de lucruri. Toată istoria unui popor – în orice privire – e înmagazinată în prezentul lui şi toate calităţile şi defectele lui sînt dezvoltări ale unui şi aceluiaşi germene fundamental, ale unui şi aceluiaşi sîmbure. Mutînd cireşul sub zonele cele mai deosebite, el se va modifica, însă tot cireş o să rămînă, şi numai altoii inoculaţi în trunchiul lui vor da alte frunze, alte roade.

E însă mult mai uşor a deosebi frunzele şi roadele decît a le descrie esenţa, a le reduce la germenele primitiv. Oricare din noi lesne va pricepe că Anton Pann e un scriitor naţional într-adevăr, iar sute de alţii nu; căci nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, naţiune în fiece şir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus şi să fie cu toate acestea un scriitor naţional. E drept că se face deosebire între modul de-a scrie popular şi acela de-a scrie pentru clasele culte, între autorii populari şi autorii de artă. Dar această deosebire nu are a face cu aceea pe care noi voim s-o stabilim. Dramele Parisului sînt o scriere populară, însă nimic mai puţin decît naţională, ci din contra internaţională.

În vremea din urmă s-au ivit într-adevăr un şir întreg de scriitori cu totul naţionali – unii din ei chiar intraductibili şi pe deplin înţeleşi numai pentru cel ce ştie bine româneşte. Gothe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, şi avea cuvînt. Cel mai original dintre ei pîn-acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducîndu-se, ar pierde tot farmecul şi mai cu seamă tot hazul lor.

După această introducere vom vorbi de unele cărţi pe cari le judecăm din acest punct de vedere şi între cari cităm întîi:

Pilde şi ghicitori, adunate de P. Ispirescu, culegător tipograf, Bucureşti, 1880. O broşură de 48 pagine. D-lui Ispirescu [î]i datorim şi alte culegeri preţioase de literatură populară.

Între noi vorbind, pildele, scrise în felul fabulelor lui Donici, fiind produse proprii ale autorului, ne convin mai puţin decît ghicitorile, cari sînt de-a dreptul culese. În pilde găsim unele pasaje originale, dar ele se pot, ni se pare, reduce la o origine curat populară. Stilul pildelor e cam căutat. Dintre ele ne-a plăcut mai mult cea intitulată Piţigoiul şi scatiul prin varietatea ei.

Păsărarul puse-odată Într-o strîmtă prinzătoare

Pe-un scatiu uşor de minte, cursă pentru zburătoare.

El făcu din păsărică cugetului său unealtă

Şi, cu glasuri prefăcute, după un copaci ascuns,

Zădărea bietul scatiu să mi-i dea cîte-un răspuns.

Cintezi, petruşei, sticleţi Şi florinţi de cei semeţi

Ş-amăgise Ş-o păţise

Piţigoiul cu iubire al său cîntec îşi cînta: Cinci opinci

Într-un picior

Şi tot stă călcîiul gol.

 

Armonia imitativă din cele din urmă versuri e fără îndoială de origine curat populară. Venim la ghicitori, dintre cari cităm pe cîteva:

Eu n-am gură, dar spun tuturor cusurul ce au şi nimeni nu se supără pe mine.(Oglinda) Apă de frunză, funie de lemn şi puţul de pămînt. (A bea tutun)

Oală de bou, varză de oaie şi carne de român. (Cizma încălţată cu ciorap de lînă). Nici în casă, nici afară, nici în cer, nici pe pămînt. (Fereastra)

Am zece fraţi: cinci sub streşină, şi cinci afară: pe cei de sub streşină îi plouă, pe cei de-afară nu. (Torsul, Cinci degete se udă spre a trage firul)

Cîmpul alb, oile negre. Cin-le vede nu le crede, cin-le paşte le cunoaşte. (Scrisul) Ce trece peste apă şi nu face valuri? (Chiotul)

Am un car cu fîn şi merge pe patru resteie. (Oaia)

Ce e dulce, şi mai dulce şi pe taler nu se taie? (Somnul) Pe poduri ferecate,

Trec mii nenumărate Şi le taie capetele,

Şi le schimbă numele. (Grăunţele cînd se macină) Ungur înarmat trece mare fără vad. (Racul)

Cînd am apă, beau vin, cînd n-am apă, beau apă. (Morarul)

 

Unele consistă din cuvinte fără înţeles şi cu toate acestea se pot ghici numai prin armonia lor imitativă, altele iar sînt comice prin greoiciunea si neexactitatea comparaţiunii.

Între cele dentîi, cu armonie imitativă, sînt următoarele:

Urduc, Burduc,

De barbă-l duc

De barbă-l aduc. (Fedeleşul)

Veni titirigele,

Luă pipirigele,

Rămase doftorul gol. (Oamenii iau pîinile din cuptor) Ţac, ţac

Prin copac, Fîş, fîş

Prin păiş. (Coasa) Comice prin greoiciune şi neexactitate sînt următoarele:

La marginea satului Căciula fîrtatului. (Luna) Într-o vale prea adîncă

Zace un popă pe brîncă. (Mămăliga)

 

Unele din ghicitori sînt cam echivoce, dar nu ne pare rău. Cu toate consideraţiile de decenţă literară, am dori ca mai cu seamă elementele literaturii populare să se adune fără scădere şi nealterate prin pruderie. Tale quale.

Învăţătorul copiilor, carte de citit în clasele primare de băieţi şi fete, de C. Grigorescu, I. Creangă şi V. Răceanu.

Ediţia a IV, Iaşi, 1880, 1 vol., 220 pag.

Această carte se numără între cele de şcoală şi mai cu drept cuvînt decît multe altele. Între bucăţile de citire aflăm

 

lucrări literare de gen popular de-o valoare oarecare, căci aceasta este una din rarele noastre cărţi de şcoală netraduse. De aceea, făcînd cu totul abstracţie de la destinaţia ei, estragem cîteva probe din cari se va vedea cîtă originalitate de stil ascunde şi cum e una din puţinele cărţi din cari copiii învaţă într-adevăr româneşte.

Iată o poveste:

A fost odată cînd a fost; că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti.

Noi nu sîntem de pe cînd poveştile, ci mai dincoace cu vro două-trei zile; de pe cînd se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Zice că era odată un om însurat. Nevasta lui, care avea un copil de ţîţă, era cam proastă, dar nici soacră-sa nu era tocmai hîtră. Într-o zi omul nostru iese de-acasă după trebi. Nevastă-sa, după ce-şi scaldă copilul şi-l înfaşă, îl puse-n albie lîngă sobă, că era iarnă; ş-apoi îl legănă şi-l dezmierdă pînă ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu puţin pe gînduri ş- apoi începu a se boci cîtu-i lua gura: „Aolio ! Copilaşul meu, copilaşul meu !”.

Muma ei, care torcea după horn, auzind-o zvîrli fusul din mînă şi furca din brîu cît colo şi sărind o-ntrebă:

–           Ce ai draga mamei? Ce-ţi este ?

–           Mamă, mamă, copilul meu are să moară !

–           Cînd şi cum?

–           Iaca cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

–           Îl văd. Şi . . . ?

–           De s-o sui pisica, are să-l trîntească drept în capul copilului şi să mi-l omoare !

–           Vai de mine, că bine zici fata mea.

Şi-ncepură, amîndouă a-l boci ca nişte smintite. Pe cînd se sluţeau ele, cum vă spun, iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămînd şi necăjit ca vai de el.

–           Ce este? Ce v-au găsit?

Atunci ele, mai venindu-şi puţin în fire, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti despre întîmplarea neîntîmplată … Omul, după ce le ascultă, zise:

–           Bre ! mulţi proşti am văzut eu, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! şi de-oi găsi mai proşti decît voi, m-oi întoarce acasă, iar de nu, ba.

Aşa zicînd, ofta din greu, ieşi din casă – fără să-şi ia ziua bună – şi plecă supărat şi amărît ca vai de om!

A doua zi, ajungînd într-un loc, i se întîmplă să vadă ceva ce nu mai văzuse. Văzu un om care ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi repede-l înşfăca şi intra cu dînsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea la soare şi tot aşa făcea.

 

Drumeţul nostru, nedumerit, se opri şi zise:

–           Bună ziua, om bun !

–           Mulţumesc dumitale, prietene !

–           Da’ ce faci aici?

–           Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei, ca să am lumină; şi nici că-l pot.

–           Bre ! ce trudă, zise drumeţul. Na-i vrun topor?

–           Ba am.

–           Ia-l de coadă şi fă ce ţi-oi zice eu: sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru. Îndată făcu aşa şi lumina soarelui intră în bordei.

–           Mare minune, om bun, zise gazda ! De nu te-aducea D-zeu eram să îmbătrînesc cărînd soarele cu oborocul.

Drumeţul plecă. A doua zi ajunse într-un sat; din întîmplare, se opri la un om; omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase în casă, în toată întregimea lui, ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap din răsputeri, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? – Aşa; uşile erau mai strîmte decît carul. Noroc că drumeţul l-au învăţat să desfacă carul în toate părţile lui, să le scoată pe rînd afară, ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

–           Foarte mulţumesc om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat: cît pe ci era să dărîm casa din pricina carului.

De aci drumeţul nostru merse tot înainte pînă ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă? Un om c-un ţăpoi în mînă voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.

–           De ce te frămânţi aşa, om bun?

–           Ia, vreu să zvîrl nişte nuci în pod şi ţăpoiul ăsta nu-i nici de-o treabă.

–           Că degeaba te trudeşti! Ai un oboroc ?

 

–           Da’ cum să n-am.

–           Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr şi le suie în pod; ţăpoiul e pentru fîn şi paie, iar nu pentru nuci. Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul merse mai departe, pînă ce ajunse să mai vadă şi altă năzbutie. Un om legase o vacă cu funia de coarne ş-o trăgea în podul grajdului; vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit.

–           Măi omule ! zise drumeţul, făcîndu-şi cruce; dar ce vrei să faci ?

–           Ce să fac mă-ntrebi? Da’ nu vezi ?

–           Ba văd; numai nu pricep.

–           Ia haramul ăsta e himisit de foame şi nu vrea nici în ruptul capului să se suie-n pod să mănînce fîn.

–           Stăi puţin, creştine, că spînzuri vaca ! Ia fînul şi-l dă jos la vacă !

–           Da’ nu s-a irosi ?

–           Nu fii scump la tărîţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

–           Bine m-ai învăţat, om bun ! Pentru un lucru de nimica era să-mi ucid vaca. Aşa, drumeţul nostru mirîndu-se şi de astă mare prostie, zise în sine: Pisica tot s-ar fi putut întîmpla să dea drobul de sare jos de pe horn; dar să se care soarele în casă cu oborocul, să arunce nucile cu ţăpoiul şi să se tragă vaca în pod la fîn, n-am mai gîndit! … Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lîngă ai săi, pe care îi socoti mai cu duh decît pe cei ce văzuse în călătoria sa.

 

Ş-am încălecat pe-o şa Ş-am spus povestea aşa;

Şi-am încălecat pe-o roată Ş-am spus-o toată;

Ş-am încălecat pe-o căpşună Şi v-am spus o mare minciună.

 

Povestea aceasta pare a fi scrisă de Creangă.

Ce este original în ea? Materia? Am putea dovedi că, deşi populară românească, ea se află şi la alte popoare, la cel german bunăoară. Tezaurul comun de poveşti şi anecdote al popoarelor e mare în aparenţă, dar totuşi se sleieşte într- un număr oarecare de prototipuri. Aproape toate basmele noastre populare, cîte sînt strînse, cîte nu, se reaflă sau în germene sau întregi în Scandinavia, în Germania, în alte locuri. O seamă de poveşti din ale lui Păcală se află în Basmele lui Andersen şi-n alte colecţii. Ceea ce e original e modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se-mbracă ele, sînt modificaţiunile locale, potrivite cu spiritul şi cu datinile noastre.

Dăm o probă asemănătoare din colecţia lui Au[e]rbacher:

 

Un şvab trece prin orăşelul Weilheim. Unul trece c-un car mare încărcat cu gunoi, şi cînd cineva-l întrebă: „De ce se întoarce cu carul” el răspunde: „Am uitat ţăpoiul acasă şi trebuie să-l iau cu mine”.

Încolo mai vede pe un om lucrînd la nişte urloaie de lemn sus pe-o casă. El tăia cu ferăstrăul tocmai bucata pe care sta, încît căzu la pămîntl. Într-un alt loc un om se-ndeletnicea să taie în poartă, pe lîngă o gaură mare, care era, încă două mici. Întrebat de ce o face aceasta răspunse: „Pisica a fătat două pisicuţe”; el face două găuri mici ca să aibă, pe unde ieşi şi puii, nu numai muma. La poarta oraşului stătea un car gol c-un drug de-a curmezişul, încît nu putea intra carul. Omul cu carul nu se gîndi mult, ci tăie cu ferăstrăul cele două capete ale drugului în loc de a-l arunca în car de-a lungul. Ce viaţă veselă, zise şvabul, într-un oraş în care zilnic se petrec asemenea lucruri. Ş.a.m.d.

 

Naţional şi popular nu va să zică trivial. Nu se cere, se-nţelege, în nici o scriere bună ca cineva, avînd să zică lucruri mai de rînd, să aleagă vorbe subţiri; trivială e espresia numai atunci cînd se caută anume să fie mai de rînd decît lucrul pe care-l spui.

Povestea întîia e spusă curat numai spre a interesa pe copii pentru lectură. Lăsăm să urmeze una cu o aplicaţiune morală:

 

Un cioban tînăr se afla odată cu oile în munţi la păşune. Oile păşteau, iar el şedea lungit pe o stîncă, la umbra unui brad, cu capul pe mînă, privindu-le cu mare plăcere ! Păstorul fiind obosit, după cîtva timp începu a dormita şi din cînd în cînd a-şi scăpăta capul. Un berbece care trecea pe acolo, crezînd că este aţîţat la luptă, se zborşi şi se trase înapoi cîţiva paşi spre a-şi da avîntul trebuincios, apoi se repezi asupra stăpînului său şi-l lovi cu coarnele drept în cap, din toate puterile. Păstorul, deşteptîndu-se înspăimîntat dintr-un somn atît de plăcut, se aprinse de mînie şi, sculîndu-se furios, prinse berbecele şi-l aruncă într-o prăpastie vecină. Oile văzându-l – după obiceiul lor – săriră toate după berbece şi astfel pieriră şi ele în prăpastie ! La această privelişte dureroasă păstorul îngrozit îşi smulse părul, strigînd: „Vai de cel care nu ştie a-şi înfrîna mînia!”.

Istoria acestei nefericite turme se răspîndi îndată în toate satele vecine. Un păstor bătrîn, cuminte şi cinstit, scoase din această întîmplare o bună învăţătură. Într-o zi, fiii şi fiicele păstorului, voind a se duce la un tîrg din apropiere să joace, el le zise:

–           Acolo nu e pentru voi; căci la asemenea locuri se petrec adeseori fapte necuviincioase.

–           Cu toate aceste, ziseră copiii, mulţime de băieţi şi fete merg la asemine petreceri şi nu se mai tem de nimica …

–           Aşa este, dragii mei; însă ei de multe ori, în asemeni petreceri, îşi pierd sănătatea şi numele cel bun. Voiţi aceasta? Luaţi sama bine să nu faceţi ca oile ! … Ştiţi că, dacă una sare în prăpastie, toate celelalte o urmează; şi de aceea oile sînt privite de toţi ca animale neghioabe. Omul care se alunecă la răutăţi numai pentru că şi alţii fac astfeli este oare mai priceput decît aceste animale? Nu; el este lipsit de înţelegere şi de minte.

• •

Faţă cu acest fel de literatură care se razimă pe însuşi graiul poporului stă direcţia apuseană şi latinizantă al cărei unul din reprezentanţi era la bătrîneţe Eliad.

De mortuis nil nisi bene. Prea sînt mari meritele răposatului pe alte terenuri pentru ca noi să mai repetăm plîngerile atît de des făcute în contra silniciei cu care el a tratat limba dintr-un punct de vedere a priori.

A ieşit de curînd de sub tipar, din scrierile lui Eliad,

Mihaida, fragment epic, Bucureşti, 1880, 1 vol. 8°, 55 pag.

Infernul, după Dante Alighieri, vol. III, partea 2-ua din Epicele, Bucureşti, 1880. Reproducem din ele numai două pasage, drept probă:

Se împliniră secoli. Prin rada queea vie Şi deifăcătoare a spirtului-sciinţei, Din creatore-Agape a Deului-Părinte În sinul Curăţiei, Verginităţii sacre

M-am conceput de Sine. Materia luat-am,

M-am revestitu cu dînsa ca-n ceruri cu Lumina, Ş-am incarnat Cuvîntul, să deifacu pe Omul Făcutu-mi-l-am frate şi fiu de cerescu Pater ‘L-am înfrăţit cu sine; sanctificaiu Săracul, Productul muncii salle cu dreptul prefăcendu-l În Corpul ş-al meu Sînge de viaţă dătătore Legat-am a mea Pace, Am întărit Credinţa,

Am încălzitu Amorul, am îndulcit Speranţa; Am consolatu pe Miser; am plîns tot proletarul; Am fericit în secoli pe făcetori de pace, Ameninţat-am Crima; fruntat-am Hypocritul.. .

(Din Mihaida, cîntul I)

 

Pădurea errorilor şi a viciurilor. Dante rătăcit în aquea valle, întempină trei ferae allegoricae quae-l împedică d-a eşi. Umbra lui Virgiliu i se arată; predice Copoiul prin quare într-o zi Lupa funestă va fi uccisă, şi Italia liberată. Se offere lui Dante d-a face călletoria quae are a-i mîntui suffletul, mai înteiu prin Infernu, apoi la Purgatoriu, spre a fi dupo aqueasta condus în Cerul beatilor printr-o căllăusă mai demnă. Dante accepe, şi ei plecă.

 

În midlocul callii vieţaei nostrae Me reaflai într-o selbă obscură,

3 Quoci callea directă era perdută. Nu e d-a spunne quât era de dură Astă selbă silvestra-aspră şi forte

6          Quoci şi în cuget reinnoe frica !

E atît d-amară quât picu e mai morte,

Ci spre a tracta d-el bine que aflaiu acolo

9 Spunne-voiu d-altele que avui-nainte: Cum iţi întraiu, nu sciu bine a redicce, Eram plin de somn la puntul aquella

12        Ş-adeverata calle abandonassem.

(Infernul, cîntul I)

 

Să ne răspunză fiecine, cu mîna pe conştiinţă, care e limba românească, cea din învăţătorul copiilor şi din colecţia d-lui Ispirescu, sau cea scrisă de Heliade Rădulescul?

Nu ne îndoim că răspunsul va ieşi în favorul celei dentîi.

În curînd se va ridica ilustrului învăţător o statuă în Bucureşti şi deci nu mai voim să insistăm asupra acestui soi de literatură pretinsă clasică.

Ceea ce voim însă să amintim scriitorilor noştri în genere sînt următoarele: „Nu în imitarea formelor străine consistă adevărata propăşire. Luaţi de la străini gustul de-a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luaţi de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficienţă, respectul ce ei îl au atît pentru obiectul pe care-l tratează cît şi pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decît pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate”.

Epoca esperimentaţiunii cu vorbe şi cu forme străine au trecut; întrebarea e: rămas-a destulă seriozitate şi minte în tineretul nostru luminat de-a urma aceeaşi cale care a asigurat izbînda unor literaţi ca Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi, A. Donici, Odobescu ş.a.; sau nu mai sînt în stare a pricepe măcar problema unei literaturi naţionale şi sînt cu totul pe clina Dramelor Parisului?

Învăţătorul copiilor se poate recomanda nu numai copiilor mici, ci şi multora din cei mari. Căci, întîi, ar învăţa româneşte, ceea ce, precum se ştie, la Paris nu se poate învăţa; al doilea, ar vedea că mai sînt oameni şi afară de barierele Bucureştilor, ceea ce ar înfrîna tonul de „impertinenţă literară” cu care nulităţi de cafenele încearcă, de la un timp încoace, a se introduce în republica literelor !…

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro