Nu de principiu, ci de încredere e cestiunea răscumpărării drumurilor de fier pentru noi. În principiu am avea de obiectat ceva numai atunci cînd am fi în altă ţară, unde încărcarea statului c-o nouă ramură de administraţie ar fi cu totul de prisos, pe cînd la noi posesiunea drumurilor de fier are pe lîngă importanţa economică o importanţă pentru chiar direcţia culturii naţionale. Plîngerea noastră constantă, de pînă acum este că românii, în loc de a se deda la studii practice şi pozitive, cari să-i poată susţinea prin ele înşile fără razimul statului, s-aruncă din contra asupra ramurilor de ştiinţă speculativă, din cari dreptul ocupă linia primă. Urmarea acestei direcţiuni nesănătoase a culturei române este înmulţirea cu asupra de măsură a clasei advocaţilor şi postulanţilor de toate tepele şi colorile, clasă a cărei existenţă e în cea mai mare parte cauza penibilei sfîşieri dintre partizi. Doi- trei advocaţi adunaţi sub o căciulă sînt de ajuns pentru a forma un nou partid politic sau o nouă nuanţă de partid politic. Pe cînd
în fond lupta e pentru funcţiile şi beneficiile de cari dispune statul, lucrul ia în formă aspectul unei lupte pentru interesele publice, cari sînt pretextul, nu cauza turnierelor necavalereşti din Parlament şi presă.
Aşadar, oricari ar fi foloasele materiale ale răscumpărerii, numai folosul moral că ar abate o sumă de minţi de la sterpele ocupaţiuni de speculaţiune politică la lucrări de altă natură, exacte, practice, pozitive, ar fi de ajuns spre a ne îndemna să fim pentru răscumpărare în principiu. Statul fiind odată proprietar al drumurilor de fier, ar fi silit să încurajeze studiile tehnice, să înfiinţeze el însuşi institute de cultură pentru aceste studii, şi generaţia viitoare s-ar abate, în parte măcar, pe calea unei munci intelectuale, cu care omul poate cîştiga bani şi vază orişiunde, căci fiecare punct al ţării are nevoie azi de oameni speciali, cari să dea razim intelectual muncii materiale.
Dar de la admiterea principiului pînă la răscumpărarea în realitate e o mare cale.
Răscumpărarea poate deveni un dezastru financiar, precum concesiunea Stroussberg a fost un dezastru.
Pentru a o proba aceasta n-avem nevoie de-a căuta motive nouă, căci cele de căpetenie sînt espuse în chiar opinia în scris a d-lui Dim. Sturza asupra răscumpărării, opinie atît de preţioasă în momentele actuale încît ziarul „Binele public” o pune în fruntea sa.
Iată dar acea opinie:
Cînd obligaţiunile societăţii vor fi convertite în titluri ale statului, acesta va datora singur detentorilor cuponul, şi neplata lui la zi va atinge directamente creditul statului. Fiindcă susţinere a creditului său este o cestiune vitală pentru orice stat, cuponul datorit directamente de stat prezintă o mai mare siguranţă pentru creditori decît cel datorit de o societate anume. Pe de altă parte, orişicine va înţelege că el apasă mai greu asupra finanţelor ţării decît o simplă anuitate.
Cînd răscumpărarea va fi efectuată, statul va datori un cupon anual de peste 25 milioane. Fiecare îşi aduce aminte cît de greu a fost uneori a plăti regulat cuponul de 9 milioane. Greutăţi egale pot să se prezinte şi în viitor. Atunci plata regulată a unui cupon de peste 25 milioane va crea pentru stat o situaţiune incomparabil mai dificilă decît cele anterioare.
Pentru a face şi mai clară noua situaţiune, nu cred inutil a adăoga că diferinţa între stat plătind o anuitat e şi statul plătind un cupon este aceea care esistă între o datorie fără titlu, înscrisă în cărţile unui bancher, şi între o datorie bazată pe o poliţă neguţătorească. Amîndouă trebuie plătite, însă întîia datorie e îngăduitoare, pe cînd neplata celei de a doua trage după sine consecinţe fatale.
Dacă din puncturi de privire economice, şi voi adăoga şi politice, e de dorit ca să răscumpărăm cît mai în grabă căile ferate, trebuie pe de altă parte ca dezavantagele financiare evidente ce se vor produce pentru c reditul statului din transformarea proiectată a titlurilor să capete dezdaunare în crearea unei situaţiuni juridice clare, netede, precise, fără încurcături pentru viitor şi, în administrarea de către stat a liniilor ferate, fără vreun amestec străin oarec are.
Din momentul în care statul dă detentorilor actuali de acţiuni ale societăţii titluri ale statului, care în sine prezintă o mare garanţie, fiind ele bazate pe creditul statului însuşi, nu e cu putinţă ca să mai dăm încă o garanţie specială şi mai ales o ipotecă pe venitul monopolului tutunului. Reamintesc împrumutul de 65 milioane pe care statul va fi nevoit să-l facă. Şi nu trebuie să pierdem din vedere că mai pot veni asupra ţării timpuri grele, pentru care trebuie să ne preparăm rezerve de tot felul , iar mai ales creditul ţării. Nu putem dar da, ca siguranţă, cel mai sigur şi mai important venit al stalului, care ne-a scăpat în ultimii ani din situaţiunile cele mai grele şi mai periculoase.
Răscumpărarea căilor ferate nu trebuie să devie pentru finan ţele ţării sugrumarea, din dosul răscumpărării nu trebuie să vedem un dezastru financiar, căci atunci răscumpărarea ar înceta de a mai fi în folosul nostru.
Cum de azi pînă mîni răscumpărarea din lucru rău poate deveni lucru bun e o enigmă financiară, care aşteaptă a fi dezlegată prin statornicia de vederi şi atitudine a d-lui ministru de finanţe.
Pe de altă parte cestiunea a luat în chiar Consiliul de Miniştri caracterul unei lupte pentru gheşeft. În Cameră e un grup, ai cărui capi sînt d-nii Costinescu, Pană Buescu, Stolojan, Stătescu, Câmpineanu ş.a. cari vor să facă din răscumpărare o afacere patriotico-năciunală foarte lucrativă cu vro trei milioane de franci în favorul cinstitelor obraze democratice. D. Brătianu ţine cu copiii sufletului său şi de-acolo criza ministerială, care are de scop de a curăţi firma companiei de esploataţie de numele neradicale a vro patru miniştri, pentru ca d. Brătianu, reînsărcinat cu formarea cabinetului, să ne puie iar în faţă zavistnica şi neputincioasa figură a d-lui Stătescu, universal incapabila mască a d-lui Câmpineanu, şi poate încă pe vrun academician cu patru clase primare, care şi-a completat studiile la facultate de pişcherlic a redacţiei „Românului”.
Toate acestea nu sînt în stare a ne inspira încrederea pe care am avea-o dacă soarta răscumpărării ar atîrna, nu de gheşeftari, ci de oameni cinstiţi, asupra cărora să nu fie umbră de bănuială.
Deocamdată ştim că M.S. Domnul a primit c-o semnificativă răceală demisia d-lui Brătianu. M. S. Domnul are într-adevăr multe cauze de nemulţumire, deşi fireşte de altă natură.
Pentru cestiuni din lăuntru M. Sa se poate într-adevăr referi pur şi simplu la părerea consiliarilor săi, de orice partid ar fi ei, dar eşecurile suferite de politica roşilor, în afacerile esterne ale statului, aruncă o umbră asupra neatinsei şi curatei autorităţi a coroanei, o umbră pentru care reprezentantul suprem al onorii României e cu drept cuvînt susceptibil. Pentru coroană eşecul în cestiunea Arab-Tabiei e mai dureros decît jocul de intrigi bizantine în cestiunea răscumpărării.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X