Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nu fără durere am citit cele cinci enciclice ale d-lui C.A. Rosetti, şeful partidului roşu din România. Să nu fie oare dureros a vedea o viaţă întreagă de om scurgîndu-se întru a inventa pretexte pentru a se deosebi pe sine de ceilalţi şi a îndeplini – cu sau fără voie – contrariul de ceea ce pretextă că voieşte?
Cu acte autentice în mînă se poate dovedi că nimic, absolut nimic din reformele introduse de la Unire nu se datoreşte d-sale esclusiv, nici partidului pe care-l conduce. S-ar putea proba, asemenea cu acte autentice, că nicicînd roşii n-au venit la putere prin propriele lor forţe, ci totdauna sub o firmă străină. O dată era Creţulescu, altă dată M. Epureanu, totdauna însă ei s-au introdus sub auspiciile şi protecţia unui om de stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva Adunările cărora [î]şi datorau venirea la putere şi a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpîni absoluţi, necontrolaţi de nimenea.
Şi se poate oare să fie altfel ?
Din ce consistă, într-adevăr, partidul? Poate nega cineva că cei mai mulţi din aceşti onorabili patrioţi sînt fără avere, fără cultură, fără inteligenţă naturală măcar? Nu. Arate-ni-se, în adevăr, un învăţat în şirurile roşilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un jurisconsult? Nu e nici unul. Dacă le trebuie un financiar, aleargă la d. Dim. Sturdza, care i-a combătut cu cea mai mare asprime, pentru ca, redevenind ministru, să-i laude şi căruia majoritatea roşie [î]i dă totdeuna voturi de neîncredere, de cari d-sale nu prea îi pasă, dovedindu-se că ei nu-l privesc ca făcînd parte dintre ei. În genere, cum se arată vreo dificultate politică, sînt siliţi a apela la cîte un om străin de partid, de care uzează şi abuzează, pentru a-l arunca apoi deoparte, dacă n-a ştiut a-i prinde cu ceva la mînă, cu acte compromiţătoare sau cu greşeli comise, pe cari să ameninţe a le destăinui.
În zădar vom căuta o raţiune suficientă stărei acesteia. Singura e incapacitatea fundamentală a roşilor. Într-adevăr, nu se va găsi ţară în lume în care nişte bieţi creştini ca Serurie, Fundescu, Costinescu şi alţii să însemneze ceva. Prin ce să însemneze? Prin avere? N-au. Prin învăţătură? N-au. Prin iubire de muncă? Asemenea nu. Prin inteligenţă înnăscută măcar? Nici prin aceasta.
Ce le lipseşte dar? Totul, afară de număr şi un organizator. Numărul îl aveau, organizator au aflat în d. C.A. Rosetti.
Astfel lupta acestei mase de nulităţi în viaţa statului nu era, ca în alte ţări, o luptă între grupuri sociale cu interese bine definite, ci stăruinţa unor straturi catilinare, fără o meserie hotărîtă, fără talent, fără avere, pentru pînea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul, în socoteala tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi. Acesta e punctum saliens, cheia infinitei şi nefastei lupte sistematice introdusă de roşii în viaţa publică a ţării.
Parlamentul englez, reprezentaţiunea naţională a poporului celui mai liber, se va vedea că e compus tot din oameni cu stări, cîştigate în Indii, în Australia, sau moştenite de la părinţi. Pentru ambiţia de a fi aleşi, oamenii cheltuiesc acolo milioane şi nu capătă în schimb nimic material, cel mult onoarea de-a putea vorbi, c-un ecou oarecare, de pe tribună.
E la noi tot astfel?
Fiece deputat roşu aproape e ba primar plătit din casa cutării comune, ba şef de gardă plătit, ba advocat al statului, ba al comunei, ba al judeţului, ba ţine moşii de ale statului în arendă, ba furnizează lemne pentru şcoli, ba a întreprins pavarea cutărui oraş; c-un cuvînt, fiecare din ei a ştiut să-şi prefacă votul de deputat într-o resursă care stă în directă legătură cu punga contribuabililor.
În ce conzistă dar meritele partidului preconizate de d. C.A. Rosetti? În principii?
Dar de ce nu e atît de bun a spune care anume e principiul acela pe care d-sa şi ai d-sale l-au introdus în legislaţiunea ţării?
Unirea? Adunarea ad-hoc din Moldova a votat-o, compusă în cea mai mare parte din conservatorii actuali, o Adunare în care nici nu existau partizi, de vreme ce toate se votau aproape cu unanimitate. Tot acea Adunare a stabilit toate principiile Constituţiei actuale, programul ei întreg a trecut în legislaţiunea noastră.
Era d. C. A. Rosetti, sau ai săi, membri în Adunarea ad-hoc din Moldova? Nu. Au zis da la ceea ce se făcea dincolo, şi atîta e tot.
S-a lăpădat de privilegii şi a luat patenta de negustor, zice.
Negustor de vorbe goale, iată ce s-a făcut din capul locului şi pînă astăzi.
Cari sînt însă rezultatele practice, pipăite, materiale, ale democraţiei d-lui Rosetti în România?
Lăsăm să vorbească în locu-ne răposatul Strat, care era economist şi cunoştea lucrurile ex professo:
Nu mai esistă ţară pe lume în care, în un period de timp de 20 de ani, să se fi sporit cheltuielile statului, şi prin urmare impozitele, în proporţiunea în care s-au sporit la noi. În curs de 20 de ani au sporit de la 28 milioane la 114 şi prin urmare şi impozitul care se cere contribuabililor, în proporţiune. Apoi, cum s-a făcut acea minune? Cum s-a făcut acea datorie de 600 milioane? D-voastră, cari aţi îmbătrînit toţii prin Camere, ştiţi că în fiecare dată veneau d-nii miniştri şi cereau cîte o creaţiune nouă şi la fiecare cerere demonstrau că într-adevăr trebuie să se satisfacă cererea, pentru că aşa reclamă poziţiunea nouă a ţării, şi apoi venea cîte un deputat sau senator entuziast şi ne zicea: Faceţi această cheltuială şi vom face reduceri aiurea. Venea cu o cestiune a armatei şi zicea: Să dăm, fiindcă trebuie, şi se dădea; apoi pentru instrucţia publică se zicea: daţi pentru instrucţia publică, căci acolo nu se încape economie şi trebuie să se dea. Venea apoi şi se cerea pentru justiţie; se zicea: Trebuie să dăm. Se da. Pentru administraţie, pentru lucrări publice, pentru recompense naţionale, pentru misiuni, pentru tot în fine ni se zicea: Daţi, căci aşa se face în Franţa şi în Belgia şi nu mai ştiu unde. Vedeţi că nu e o lege care să nu se susţie, sau de ministru de interne, sau de ministru de război, fiind pentru armată, sau de alt ministru competinte, tot cu asemenea argumente, şi regulat la fiecare lege vine cineva şi zice: „Faceţi aceasta că e urgent şi absolut indispensabil, şi vom tăia de-aiurea”.
Regula dar este ca la fiecare lege să ni se spună: Votaţi-o pe aceasta şi vom tăia de aiurea; dar acel aiurea de 20 de ani nu-l mai vedem nicăiri. Ni se mai zice că este lucru democratic să facem ceea ce ne cere guvernul; pentru că trebuie ca să aşternem lefile aşa încît să poată numi guvernul la asemenea posturi şi democraţi cari nu au nici o para avere. Ce ciudat lucru mai este şi cu democraţia în ţara noastră! Cînd este vorba de impozite, democraţia le desfiinţează pe toate: şi patenta, şi monopolul tutunurilor, şi licenţa, numai în numele democraţiei, şi cele ce mai rămîn le pun asupra clasei producătoare, care mai are ceva. Cînd este vorba de buget, apoi tot acea democraţie vedem că se aruncă cu un avînt ardinte asupra bugetului, fiindcă are trebuinţă de bani ca să trăiască bine. Ar trebui să ne lămurim odată asupra lucrului acestuia: „Democraţie la impozite, ca să le desfiinţeze, şi boier mare la buget, aceste două lucruri nu merg împreună”. De este vorba să fim democraţi, apoi atunci de ce nu luăm de exemplu democraţia care este astăzi în Sviţera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici şi aristocraţi?
Iată, din nenorocire, ţinta democraţiei române.
Ce ajută dar toate pretextările de principii, naţionale ori liberale, ce ajută negustoria zilnică cu vorbe dacă trăsătura generală a caracterului partidului roşu e identică cu aceea a lui Nae Postuleanu: de-a fi roată la carul statului?
Întrebatu-s-a unul singur dintre acei patrioţi dacă munca sa echivalează lefile pe cari le ia de la contribuabili? Desigur că nu.
Însuşi d. C. A. Rosetti, cel cu patenta de negustor de la 1844, [î]şi sfîrşeşte cariera negustoriei de principii prin a fi pensionar al statului, la umbra aceluiaşi buget la cari aspiră toată suflarea patriotică!
Nu cunoaştem om de stat dintre conservatori care să se fi amestecat în politică fără a-şi pierde o parte însemnată din averea sa. Arate-ni-se însă dintre roşii unul care să se fi desangajat prin politică?
Din contra. Toţi au făcut averi, unii mai mari, alţii mai mici. Aceasta e aşadar deosebirea cea mare.
Celelalte deosebiri pe cari d. C.A. Rosetti caută să le stabilească c-un aer atît de patetic sînt, pentru istoric ca şi pentru economist, cu totul irelevante. Oamenii nu se deosebesc atît prin ceea ce zic cît prin ceea ce fac!. . .
Noi ştim atîta, că rezultatul democraţiei d-lui C.A. Rosetti e încărcarea unui biet stat agricol c-o foarte mare datorie publică, iar coarda impozabilităţii e atît de întinsă încît nu se mai poate întinde făr-a se rumpe. Caracterul epocei liberale a României e identic cu acela al epocei fanariote: o esploatare neomenoasă a poporului, fără a i se da nimic în schimb pentru sacrificiile ce le aduce statului.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI