[„NU MAI E LA MODĂ”] – de Mihai Eminescu [21 ianuarie 1882]

Nu mai e la modă, precum ar zice d-nul Brătianu, de-a ne îndoi de patriotismul adversarilor noştri politici. Dar avem a ne tângui de chipul strâmt şi hain cu care „Românul” tratează până şi cestiunile acelea de-a căror soluţiune atârnă soarta şi existenţa ţării. Avem cuvinte de-a pune [la]- ‘ndoială acel patriotism steril care, în loc de-a fi un sentiment adânc ce fiece cetăţean e dator să-l aibă, degenerează într-un fel de negustorie politică, în goană după popularitate, într-un titlu de-a pune mâna pe destinele, dar mai cu seamă pe resursele ţării, fără a compensa aceste foloase prin lucrare intelectuală, prin înţelegerea marilor interese cari atârnă de organizarea muncii.

Proiectul de reformă a legii tocmelelor agricole, atingând tocmai organizarea muncii în ramura de căpetenie şi cea mai productivă a activităţii noastre naţionale, ar fi fost de aşteptat ca espunerea de motive a proiectului să coprindă un studiu al cestiunii în amănuntele ei locale, după diversitatea economiei rurale din ţară. Se pretinde în adevăr că fostul ministru de interne ar fi consultat toate consiliile judeţene din ţară. Care a fost rezultatul acelor consultări? Căci oricât de gingaşă şi de complicată ar fi cestiunea în amănuntele ei, oricât de divergente ar părea interesele la întâia vedere, pentru specialist e de mai nainte sigur că, prin chiar natura lor, ele sunt nu numai armonizabile, ci în originea lor armonice. Crede redactorul – şef al „Românului” că, croindu-se legi a priori, cari amestecă, fără nici un punct comun de vedere, raporturile din Ţara Românească cu cele din Moldova, se poate ajunge la altceva decât la introducerea dezordinii şi vrajbei între proprietarii mici şi cei mari?

De ce oare „Românul” nu deschide coloanele sale, sporite de la anul nou încoace, oamenilor speciali cari cunosc întreaga însemnătate a cestiunii?

Când a fost vorba de electivitatea magistraturii „Românul” a făcut loc la o sumă de studii privitoare la cestiune, dar aci, unde milioane sunt angajate şi producţiunea agricolă pe ani înainte pusă în rizic, unde pripa unei soluţiuni greşite ar putea duce la o catastrofă economică generală, aci să nu mai încapă discuţiune, aci d. C. A. Rosetti, care n-are un petec de pământ pe toată suprafaţa României…, să reguleze după cum [î]l taie capul cestiuni cari, la dreptul vorbind, nu-l privesc câtuşi de puţin?

Acestei imperturbabile suficienţe se opune toată ţara; d. C. A. Rosetti o vede aceasta.

Toţi proprietarii mari din România ar fi în contra unei reforme care ar tinde a nimici chiar raporturile de absolută bună credinţă câte exista pân’ acum; o ţară întreagă de plugari, de la vlădică pîn’ la opincă, ar fi în picioare în contra unor reforme nemistuite şi, cu toate acestea, cine s-ar grăbi s-o realizeze în ciuda şi în paguba ţării? D. C. A. Rosetti, care nu numai că nu are o palmă de arătură, dar n-o fi putând distinge meiul de ceapa – ciorii.

Dar care e competenţa, cari cunoştinţele acestor oameni pentru a cuteza să reglementeze ca din senin cestiuni pe cari nu le pricep şi cari nu-i ating?

Ignoranţa „ Românului” merge atât de departe încât compară stările de lucruri din Irlanda cu cele de la noi. Fără a cunoaşte originea proprietăţii din Irlanda, unde un popor cuceritor şi-au aprop[r]iat averea imobiliară a unui popor cucerit, fără a ţinea seamă de împrejurarea că irlandezul, în ţara sa proprie, nu poate deveni nicicând proprietar şi e supus acelui sistem de rentă pe care-a formulat-o cu toată cruzimea ei inerentă David Ricardo; fără a vedea că Irlanda e condamnată a fi săracă, fiind pusă de împrejurări în imposibilitatea de-a avea vrodată industrie şi manufactură, acest corelat necesar al unei dezvoltări agricole sănătoase, „Românul” citează acele raporturi vrăjmaşe ca şi când ele ar fi având a face câtuşi de puţin cu relele de la noi, a căror origine nu este nici cucerirea, nici deprinderile agricole, ci supraîncărcarea ţăranului cu dări ale statului, judeţene şi comunale, constrângerea prin dorobanţi de-a plăti acele dări, necesitatea lui de-a se împrumuta, vânzându-şi munca pe ani înainte. Astfel toată organizarea noastră costisitoare îl sileşte să abuzeze de creditul relativ mare pe care i-l fac proprietarii, căci aceştia îl împrumută în adevăr, întemeiaţi pe cunoscuta onestitate a ţăranului nostru, deşi nu e nici vina proprietarului, nici a ţăranului, dacă creditul cerut e cu desăvârşire în disproporţie cu puterea sa de producţiune.

Dar – zice „ Românul” – d-nul ministru de interne a voit să rezolve o cestiune de existenţă naţională. A voit! Iată vorba cea mare care se pune înainte. Iadul asemenea e pavat cu bunevoinţe.

Cestiunea e dacă a putut; dacă o viaţă întreagă de demagog rătăcitor şi cosmopolit, preocupat de ameliorarea universului întreg, de revoluţiile comunarde şi de ideile d-lui Blanqui, a putut vrodată să conceapă într-un chip dar natura acestor raporturi ce voieşte a le regula. A voi in abstracto e lesne, a putea e greu.

Aşadar: cestiunea nu poate fi dezlegată fără serioase studii premergătoare. Aceste raporturi, atârnând de natura brazdei, de deprinderi contractate în timp de sute de ani, altele la munte, altele la şes, într-un chip în Moldova, într-altul în Ţara Românească, au nevoie de un serios studiu analitic şi comparativ. Abia după facerea unei asemenea se poate procede la sinteză, la o reformă generală care să unească raporturile sub puncte de vedere comune şi să le reglementeze în mod echitabil.

Cumcă cei interesaţi, proprietarii mari şi mici, sunt cei mai competenţi în materie nu va tăgădui nici „Românul”.

Singura teză ce se poate stabili a priori este că orice măsură menită a lovi interesele proprietăţii mari se va traduce în rele incalculabile asupra producţiunii în genere şi a proprietăţii mici îndeosebi, precum şi viceversa. Încolo nu se poate decreta nimic a priori, necum ideile nesănătoase ale unei gazetării care-n toată viaţa ei s-a ocupat cu orişice, numai cu condiţiile economice ale producţiunii agricole nu.

De-aceea bine – au făcut proprietarii de peste Milcov cerând anchete compuse din bărbaţi competenţi şi nepărtinitori, căci oricât de competent ar fi fost fiecare din ei, şi desigur fiecine cunoştea materia mai bine decât apologistul lui Blanqui, experienţa regională oarecum a fiecăruia s-a simţit a nu fi îndeajuns pentru regularea unor cestiuni ce privesc ţara întreagă.

Oricât de răi oameni i-am fi crezut pe redactorii „ Românului” atât de răi români nu ne aşteptam să fie încât să ne facă nouă o imputare din recunoaşterea francă şi leală a relelor cari bântuie mai cu seamă unele din ţinuturile de nord ale Moldovei.

Dar [î]i prevenim pe confraţi să nu se prea joace în această privire. dacă am cerceta caz cu caz unde raporturile agricole sunt mai nesănătoase, am afla că mai cu seamă acolo unde proprietarii cei moşneni şi istorici au dispărut şi că, dacă există esploatare neomenoasă, ea se practică mai cu seamă pe moşiile coreligionarilor politici ai d-lui C. A. Rosetti. Unde un ateu sau un cosmopolit ca părintele democraţiei noastre va fi proprietar, raporturile iau forma cea mai rea din toate şi, dacă venerabilul redactor al „Românului” şi-ar da osteneala de-a vedea moşiile pe cari biserica e acoperită cu spini, şcoala cocină, primarul trecut zeci de rânduri pe după zăbrelele mănăstirii Văcăreştilor, să întrebe numai a cui e moşia şi va afla desigur numele vreunui ilustru amic politic al său. Iar satul în care va vedea semnele curăţiei şi averii, biserica frumoasă, şcoala populată şi cârciuma pustie va afla aproape totdauna că e proprietatea vreunui reacţionar, a vreunui Paşcanu, Rosnovanu, Gr. Sturza. Căci degeaba am tăgădui-o: una din cauzele sărăciei ţăranului şi a relelor raporturi este suplantarea vechei şi patriarhalei clase de proprietari mari prin oameni îmbogăţiţi şi suiţi în sus pe alte căi, nu zicem neonorabile, dar desigur mai comune decât caracterul, abnegaţiunea şi curajul acelor strămoşi cărora vechii proprietari datoreau averea lor imobiliară. Afară de-aceea, relaţiile fiind seculare, întemeiate pe obiceie admise de toţi şi necontestate de nimeni, legăturile între marele proprietar şi oamenii aşezaţi pe moşia lui erau prin chiar natura lucrului mult mai intime, mai înrădăcinate şi mai prieteneşti decât cele de acum. Ar trebui cineva să nu cunoască natura omenească pentru a ignora adevărul că obiceiuri statornice, admise pe tăcute şi cu deplină mulţumire de toţi, fac de prisos orice legiuiri artificiale, scornite de minţi teoretice înstrăinate de ţară şi de geniul poporului lor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.