Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
O broşură intitulată Observaţii asupra sentinţei Curţii din Lipsca, inspirată fără îndoială de Direcţiunea princiară, deci favorabilă conversiunii, ne dă, cu toate astea, detalii cari dovedesc spiritul acelei sentinţe.
Maniera de a vorbi cu uşurinţă de hotărârile unei Curţi atât de însemnate, puse desigur asupra tuturor influinţelor zilei, aşezată tocmai din cauza aceasta nu la Berlin, în centrul Imperiului, nici măcar în capitala Saxoniei, ci într-un oraş comercial, maniera adoptată de „Românul „ şi de foile liberale nu dovedeşte decât superficialitatea cu care oameni cu patru clase primare şi un curs de violoncel sunt în stare a pricepe o cestiune. În alte ţări asemenea oameni speciali nu se însărcinează cu conducerea unor afaceri de sute de milioane. Asta e tot. Acolo e necesar să se prezinte garanţii mai serioase de cunoştinţe.
Sentinţa Curţii recunoaşte în mod espres că a fost admisibil ca Societatea Acţionarilor să cedeze guvernului român, pentru durata ‘ntreagă a concesiunii, esploatarea întregei ei reţele de căi ferate şi ca din parte ‘şi guvernul român să preschimbe acţiile primitive şi priorităţile pe obligaţiuni de-ale statului şi să plătească acţionarilor acelora cari n-ar voi schimbul 31/3% asupra valorii nominale a primitivelor şi 8% asupra valorii nominale a priorităţilor ca dividendă fixă.
Dacă nu s-ar fi stipulat nimic mai mult, adunarea generală, aderând la această convenţiune şi la ceruta schimbare a statutelor, n-ar fi trecut peste competenţa ei.
Sentinţa însă găseşte că o asemenea călcare şi leziune atât a codului comercial cât şi a drepturilor private ale reclamantului cuprinsă în instituirea unei Direcţiuni princiare, care nu mai are a lucra după voinţa Adunării Generale, ci după art. XXII al Convenţiunii de răscumpărare, numai conform legii şi convenţiei, iar încolo numai şi numai conform instrucţiilor ce i s-ar da de Ministeriul Lucrărilor Publice din România. În urmarea acestora § 22 al statutelor revizuite decide că Direcţia princiară ia asupră – şi toate drepturile şi datoriile cari, după Codul de comerţ german, i se atribuie sau i se impun direcţiei Societăţii Acţionarilor, fără alte restricţiuni decât cele prevăzute în art. X şi XXII a Convenţiei de răscumpărare. Din aceste stipulaţiuni sentinţa conchide însă: „că actele Direcţiei princiare sunt de-a dreptul independente de voinţa acţionarilor, că salvgardarea intereselor societăţii e lăsată numai la discreţia Direcţiei princiare şi a guvernului român, de ale cărui instrucţii atârnă acea direcţie. Societatea Acţionarilor e privată de orice mijloc de a pătrunde cu voinţa ei faţă c-o voinţă eventual contrarie a Direcţiei princiare; e privată însă mai cu seamă de facultatea de-a sili pe Direcţia princiară la executarea hotărârilor adunărilor generale, cari, după art. 231 al Codului de comerţ, sunt obligatorie pentru reprezentaţiunea unei societăţi. Ba, adunarea generală nu poate nici măcar să tragă, la răspundere pe membrii reprezentaţiunii, căci o pâră ridicată, conform art. 241, 226 şi 194 din Codul de comerţ, de cătră consiliul de supravegheare, ar întâmpina obiecţiunea că membrii reprezentaţiunii societăţii (id est Direcţia princiară) au lucrat după instrucţiile guvernului român, pe cari ei sunt obligaţi să le urmeze conform art. XXII al convenţiei şi § 22 al statutelor revizuite.
În urma unei asemenea modificări a statutelor Societatea rămâne lipsită de organizaţia pe care, după natura ei, trebuie s-o aibă o Societate.
Acesta este considerantul decisiv pe baza căruia hotărârile adunării generale se declară nule şi de nul efect.
Un alt motiv de anulare a hotărârilor adunării generale consistă în ipotecarea drumurilor de fier constituită în favorul nouălor titluri române.
Această ipotecă – zice sentenţa – cată a se privi ca străină scopului Societăţii Acţionarilor, deci adunarea generală nu avea dreptul de-a o vota.
La obiecţiunea, ridicată şi de ziarele noastre, că răscumpărarea e în interesul bineânţeles al acţionarilor sentenţa răspunde în introducerea ei prin [invocarea ] următorului principiu de drept, o hotărâre luată contra legii rămâne atacabilă chiar fiind în interesul Societăţii. O hotărâre formal corectă nu foate fi atacată pe motivul că ar fi contrarie intereselor Societăţii.
În urma acestei sentenţe, care desfiinţează actul juridic al răscumpărării, rămâne a se şti ce se va întâmpla de- acum înainte, ce sumă de procese se vor naşte din ea. Sentenţa însăşi încheie cu următoarele caracteristice cuvinte:
În lipsă de propuneri în această privinţă Curtea nu intră în cercetarea cestiunii dacă şi în ce chip s-ar putea reintegra starea de lucruri de mai ‘nainte, nici cercetează supoziţiunile sub cari cererea reclamantului pentru reintegrarea acelei stări de lucruri se poate traduce într-o cerere de despăgubire.
O asemenea cerere de despăgubire reclamantul n-a făcut-o din capul locului. El a aşteptat, se ‘nţelege, pronunţarea şi redactarea autentică a sentenţei, pentru ca, în virtutea termenilor ei definitivi şi inatacabili, să-şi modeleze cererile sale.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII