Oare roadele demagogiei noastre nu s-au pîrguit îndestul pentru ca poporului românesc să i se aplece de ele?
Puţin timp trei ani abia a stat la putere partidul patrioţilor subliniaţi şi ţara şi-a pierdut rostul de nu mai dă de capăt complicaţiunilor; ba existenţa ţării şi a naţionalităţii sînt în cumpănă. Încă trei ani şi întreg teritoriul României s-ar scoate la mezat pentru a se da celui ce va oferi mai mult pentru el. În locul unei autonomii depline, garantate de toate puterile, avem astăzi moftul independenţei atîrnătoare de apostilul ruşinos şi ridicol totodată al Alianţei izraelite, în locul răsplătirii drepte a sîngelui oştirii noastre avem pierderea unei părţi din moşia străveche a Moldovei şi, preste toate acestea, primejdia de a fi inundaţi şi cotropiţi de sute de mii de proletari flămînzi şi cu totul improductivi, al căror singur merit e o lăcomie rapace, a căror armă e vicleşugul şi corumperea, a căror patrie nu e nicăieri în lume şi cari nu-şi mai găsesc căpătîi decît în România, unde să se oploşească la umbra teoriei roseteşti de „om şi om”.
Este aceasta sau nu o ducere ad absurdum a teoriilor demagogice?
Dar a trecut vremea imputărilor, acum e vorba de a scăpa pe cît se poate de mult de inundarea generală.
În treacăt doar mai pomenim că multe se spun despre complicitatea guvernului radical cu Alianţa izraelită. E de ex. foarte semnificativă tăcerea deplină, lipsa oricărui protest a miniştrilor noştri cari au fost faţa la deliberările Congresului de la Berlin, şi tăcerea aceasta este atît de semnificativă încît cercuri, în genere bine informate, susţin că art. 44 al Tractatului ar fi fost propus de unul dintre ei. E şi mai semnificativă tăcerea sistematică de azi a guvernului, căci nici în Adunări, nici în conventicule naţionale- liberale guvernul nu spune ce voieşte, ce soluţiune ar înlătura greutăţile internaţionale, nimic c-un cuvînt.
Dacă guvernul pare a avea esplicări, apoi le are numai cu Alianţa.
Mai mulţi reprezentanţi ai acestei noua puteri europene, mai mulţi soli ai vitezei, iubitoarei de adevăr, lealei şi generoasei naţii izraelite petrec la Bucureşti, mirabile dictu, nu în arest corecţional pentru escrocherie, nici în detenţiune pentru vagabondaj, ci gură-n gură cu Sf. Marele Prooroc C. A. Rosetti, pentru a pune la cale fericirea ţării româneşti, ameninţînd cu intervenţiunea, avînd depline puteri de a cumpăra voturi în Adunări de va fi necesitate şi de a se-nţelege asupra gheşeftului, mai dînd unul, mai lăsînd cellalt. În loc ca aceşti indivizi să fie transportaţi cu dorobanţi peste graniţă” ca o specie de spioni şi de agenţi provocatori ai unei societăţi internaţionale organizate contra existenţei statului român, ei se primblă prin Bucureşti, bucurîndu-se ca orice om cinstit şi neutru de umbra teoriei „om şi om”. Nu mai lipseşte decît să li se dea şi banchete, iar masalagii marelui partid să facă o manifestaţie naţională şi patriotică în onoarea Înălţimilor lor semitice.
Sperăm însă că a sosit deja timpul în care naţia românească să se fi săturat în adînc de superficialele teorii demagogice- umanitare şi că reprezentanţii acestor teorii, fie ei emisari ai Alianţei, fie capi de partide numite în ironie naţionale, vor reafla astăzi în noi acel vechi bun-simţ, întunecat de cîteva timp, dar pentru care poporul nostru era vestit odată, care nu se lasă indus în eroare prin distincţiuni subţiri şi trageri pe sfoară de sistem superior.
Deşi nu ştim şi nici putem şti dacă o rezolvare a cestiunii în sens strict naţional şi fără nici o concesie făcută teoriilor roseteşti şi luminilor secolului, cum s-ar prinde, ar întîmpina sau nu greutăţi internaţionale, totuşi nu trebuie să exagerăm aceste greutăţi şi, speriindu-ne de umbra noastră proprie şi de închipuiri deşerte hrănite de-o jurnalistică venală, să sărim din lac în puţ.
Mai înainte de toate să nu crează cineva că esistă în lume vreo putere care de dragul evreilor va pune în mişcare vreun soldat, că se vor primejdui oasele unui singur creştin pentru această rasă despreţuită din adîncul inimei de toate popoarele europene. Dacă ar urma într-adevăr o intervenţiune ceea ce nu credem- cestiunea izraelită ar fi pretextul nu cauza adevărată a ei; iar, dacă e vorba de pretexte, cată să admitem că, îndată ce o înţelegere s-ar stabili între cei ce ar avea interes de a nimici statul român, pretextele nu vor lipsi; de nu va fi cestiunea izraelită, se va găsi altul şi totul s-ar reduce la o cestiune de timp şi de timp nu tocmai îndepărtat.
Dacă însă o asemenea înţelegere nu s-ar putea stabili, atunci nici cestiunea izraelită nu va fi mai primejdioasă, din punct de vedere internaţional, decît aceea a deplinei uniri a Principatelor, a alegerii Domnului străin s.a.m.d., aceasta cu atît mai mult cu cît nimenea, absolut nimenea nu are dreptul de a se amesteca în afacerile noastre interioare şi a regula poziţia nenumăratei mulţimi de proletari străini care au venit pe capul nostru.
Dacă dar un pericol internaţional există, el există abstracţie făcînd de la cestiunea izraelită, iar dacă nu există, cestiunea izraelită nu e în stare a-l crea. În orice caz cestiunea aceasta n-ar servi decît ca pretext şi n-ar fi nicicînd cauza adevărată a unei politice duşmane nouă.
Mănţinerea articolului 7 chiar n-ar adăoga şi n-ar scădea pericolul internaţional dacă el într-adevăr ar exista; numai că o asemenea mănţinere ar însemna c-o luăm pe mînecă cu toată Europa, ceea ce nu ne-ar şedea bine ca popor mic ce sîntem şi ar avea aparenţa că căutăm pricina cu lumînarea. Avem în faţa noastră un tractat internaţional pe cari cei ce l-au semnat sînt obligaţi a-l respecta şi, oricît de binevoitoare ar fi unele din puteri pentru noi, oricît ar voi a recunoaşte greutăţile cu cari avem a ne lupta, totuşi trebuie să le dăm posibilitatea de-a ne face concesiuni şi să ne punem şi noi pe terenul formal al Tractatului de la Berlin. dacă nu fără pericol, dar [nu] fără neplăceri continue o naţie mică nu se poate face luntre şi punte contra Tractatului de la Berlin.
Aci e toată greutatea şi tot meşteşugul. A crea pentru evrei posibilitatea de-a ajunge la drepturi civile şi politice fără a compromite nici un interes naţional şi economic al românilor, a ridica piedeca absolută a religiei pentru a o-nlocui cu garanţii şi mai puternice, iată ţinta la care trebuie să aspirăm cu toţii.
Ţinta aceasta e însă mult mai complicată de cum s-ar părea. Se cer lucrări de organizare şi introducerea unor principii în legislaţiunea noastră care, departe de a fi liberale-cosmopolite, vor fi binişor retrograde, dar vor avea meritul de a pune pe de a pururea la adăpost naţionalitatea noastră şi a ţării noastre.
Dar asupra tuturor acestora vom reveni.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X