Roşii, începînd de la oratorii lor din Senat şi de la ministrul Învăţăturelor Publice şi sfîrşind cu redactorii „Românului” şi ai foii bărbierilor franţuji, sînt atît de neştiutori de carte încît adeseori dau ocazia la cel mai mare haz oricărui om cu oarecare cultură temeinică.
D. General Manu de ex. a întrebuinţat în şedinţa de joi a Senatului faţă cu guvernul actual epitetul de cinic. Deodată toată suflarea roşie din Senat, ministrul învăţăturilor de pe banca sa, d. Grădişteanu, oratorul roşilor, în fine ziarul „Românul”, toţi într- un glas zic că acest epitet e neparlamentar, e o insultă gravă, iar ziarul „Românul” esplică cuvîntul ipsissimis vorbis astfel:
D. Manu merse pînă a-l numi (pe guvern) cinic; ceea ce se tălmaceşte în limbagiul poporar; cîne nelegiuit, cîne spurcat.
Este oare un singur cititor care să crează cumcă un om de condiţia socială şi de cultura d-lui general Manu ar putea
întrebuinţa în Parlament un cuvînt care să nu fie strict parlamentar?
Cuvîntul „cinic” are a face tot aşa de puţin cu cuvîntul grecesc Kucov (cîne, şi încă nelegiuit şi spurcat) precît de puţin are a face d-l C. A. Rosetti cu partidul Rozei Roşie din Anglia.
Iată cum stă lucrul. După moartea lui Socrat discipolii lui se împărţiră în două direcţiuni, unii căutînd a dezvolta mai departe principiul cunoştinţei (şcolile lui Euclid şi Phaedo) alţii căutînd a dezvolta principiile lui morale şi anume şcoala cinică a lui Antistene şi cea a lui Aristipp din Cyrenae.
De ce şcoala lui Antistene se numea cinică? Pentru că vechiul filozof, un model de virtute şi de înţelepciune, era un cîne nelegiuit şi spurcat, după esplicarea d-lui Grădişteanu şi a „Românului” Ciudată calificare pentru un discipol al lui Socrat!
Cauza poreclirii e următoarea: Antistene (născut la 444 înainte de Chr.) nu era copil legitim, deci nici cetăţean cu drepturi egale în Atena. Tatăl său fusese atenian, mumă-sa însă tracă. Ca discipol şi ca învăţător el era deci mărginit la locul de educaţiune (????); (cînele alb), un sat pe un deal spre nord de Atena, consfinţit lui Ercule şi loc de educaţiune a copiilor bastarzi. Aci-şi preda Antistene lecţiile şi de aici elevii lui au lat numele de cinici. Numele acestui sat venea de acolo că, cu prilejul unei jertfe aduse lui Ercule, un cîne alb, răpind o bucată din cărnurile de jertfă, a dus-o în gură pe acel deal.
Iată originea cuvîntului „cinic”. Însemnarea originară a cuvîntului este deci: discipol al filozofului socratic Antistene. Şcoala cinică e totodată muma şcoalei stoice.
Mai tîrziu, şi mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvîntul şi-a schimbat întru cîtva semnificaţiunea. Cinismul a degenerat în trufie şi lipsă de pudoare. În suta întîia după Christos, adecă 500 de ani după moartea întemeiatorului, cinismul devenise un fel de predicaţiune morală, însoţită în mod ostentativ de barbă lungă, păr lung, haine neîngrijite ş.a.m.d.
De aci înainte cinismul înseamnă lipsă de pudoare pînă în ziua de astăzi; nimic mai mult, nimic mai puţin.
Pe deplin corect a fost aşadar d. general Manu dacă şi-a mănţinut espresia, pe deplin potrivită şi parlamentară, mai cu seamă fiind ilustrată cu exemple.
A propune Domnului un decret prin care se răsplătesc cu medalia Bene Merenti batjocuri îndreptate contra persoanei şi a familiei sale e lipsită de pudoare, e cinism.
A însărcina cu siguranţa capitalei şi a persoanei Măriei Sale pe omul care-a proclamat răsturnarea lui şi republica din Ploieşti e un act lipsit de pudoare, e cinism.
A striga pe toate uliţele că convenţia cu Austria e „cadavrul sîngerînd al României aruncat la picioarele contelui Andrassy”
şi a iscăli apoi singur acea convenţie şi a deveni ministru pentru a o aplica e un act de lipsă de pudoare, e cinism.
Dacă d-lor redactori ai „Românului” le convine mai bine esplicarea pe care şi-o dau înşişi ca mai potrivită, noi vom sta tot aşa de puţin la ceartă cu dumnealor ca şi cu calfele de bărbierie de la „Renaşterea”.
În fine d. Petre Grădişteanu a spus că ecuivalentul cuvîntului „cinic” e cuvîntul francez canaille.
Se înşală d-sa. Şi un om cinstit poate fi cinic. Dar cînd întruneşte cineva o exemplară tărie de caracter şi de convingeri, un talent oratoric (de klown) şi curăţie de moravuri, atunci amîndouă cuvintele, deşi nu s-apropie în sens lexical unul de altul, totuşi sînt strîns unite în unul şi acelaşi nobil piept.
În orice caz, faţă cu d. Grădişteanu nu se va întrebuinţa numai epitetul cinic”.
*
Interesante din orice punct de vedere au fost dezbaterile Senatului asupra răspunsului la mesajul tronului în zilele de 7 şi 8 iunie.
Vom da pe rînd toate discursurile membrilor opoziţiei conservatoare, din cari toate au strălucit prin farmecul adevărului şi prin acea artă oratorică fără meşteşugire şi panglicărie care e proprie oamenilor oneşti şi serioşi.
În şedinţa de la 7 iunie au vorbit din partea opoziţiei dd. general Manu, Strat şi M. K. Epureanu, din partea partidului guvernamental d. P. Grădişteanu. În sedinţa de la 8 a vorbit dd. Dim. Ghica, generalul Florescu, Lascar Catargiu, iar din partea guvernamentalilor iarăşi d. P. Grădişteanu. La acest singur orator, demn, cum s-ar prinde, de parlamentele, dar şi mai mult încă de circurile Franciei şi a Angliei, se reduce tăria logică şi mai cu seamă cea morală a partidului guvernului din Senat.
Există un biet om nenorocit aici în Bucureşti pe care o soartă nemiloasă, hărăzindu-i un cap de mărimea unei măciulii de mac şi un trup închircit şi ridicol, l-au zvîrlit totuşi pe scîndurile scenei, ba încă i-au mai inspirat şi nenorocita predilecţie nu pentru farse de genul paiaţelor, ci pentru tragedie înaltă, încît vizitarea teatrului e totdauna primejduită de cătră acest creştin.
Numele proverbial a acestui geniu ciudat în felul său e Crăcănel. Dacă se dă vro tragedie şi joacă şi el vrun rol, publicul se prăpădeşte toată seara de rîs de interpretarea ciudată pe care Crăcănel o dă rolului său tragic; dacă se dă vro comedie, publicul plînge de interpretarea, vrednică de comizeraţiune a rolelor sale comice.
Ei bine, Crăcănelul Parlamentului e d. Petre Grădişteanu. Pronunţînd cuvinte mari şi avînd o fizionomie nenorocită, care poartă sigiliul neşters a unei viclenii pronunţate, voind a vorbi cu sentiment şi căldură şi nefiind capabil de aceasta, domnia sa se umflă în mod artificial şi, cu sofismele cele mai netrebnice, de cari ar rîde şi copiii, cu întortocheri de cuvinte, cu tertipuri şi cusururi subţiri de advocat, d-sa s-apropie de cestiuni mari şi de espunerea liberă şi clară a spiritelor oneste. Ca să lumineze flăcările, orbitoare prin claritatea lor, d-sa aprinde un chibrit şi, ca să liniştească oceanul mînios, varsă un degetar cu untdelemn în el.
Dar se-nţelege că precum e guvernul aşa şi apărătorii lui sau mai bine zicînd unicul lui apărător în Senat.
Dar să-l lăsăm în ştirea Domnului. Nici ne-am preocupat vreodată de stoicismul ciudat al acestui domn şi nici avem de gînda ne preocupa de acuma-nainte.
*
Şedinţa de ieri a Senatului s-a început printr-un discurs al principelui Dim. Ghica. Ca şi în alte rînduri principele au atras atenţia asupra primejdiei situaţiunii şi au făcut un nou apel la înfrăţire. D-sa a recunoscut că ministerul trebuie să rămîie la putere pentru a rezolva sub proprie responsabilitate cumplita cestiune la care a dat naştere. Cestiunea e destul de spinoasă ca să n-avem nevoie a ne irita unii pe alţii, precum s-au întîmplat aceasta prin manifestul electoral al partidului naţional-liberal, care aruncă acuzări de trădare asupra conservatorilor. Între subsemnătorii acelui manifest sînt 10 12 străini, încetăţeniţi de ieri-alaltăieri. Numai astfel se poate esplica provenirea în manifest a unor asemenea nedemne acuzări la a-dresa celor mai vechi familii din România. în acelaşi manifest se vorbeşte şi de Basarabia.
În loc ca partidul guvernamental să se apere, ce face el? Aruncă acuzări şi în această cestiune asupra adversarilor politici, schimbînd rolurile.
Noroc adaose principele că poporul nostru e înţelept, căci rar se va găsi un popor mai răbdător decît al nostru. Dar şi răbdarea lui cată să fi avînd o margine.
Principele au, încheiat cerînd guvernului un proiect de lege în cestiunea evreilor care, numai de va fi posibil pentru România, d-sa îl va vota împreună cu toată opoziţia.
*
Dar la apelul de pace şi înfrăţire d. Stătescu a răspuns prin insinuaţiuni şi contraacuzări care de care mai neadevărat[e], învinuind pe conservatori de introducerea evreilor în ţară, de voinţa de a le da drepturi, de complicitate la dărîmarea havrei, mai mult încă de uciderea cetăţenilor. În privirea alegerilor a spus că cele făcute sub conservatori erau mai rele decît cele făcute acum în perfectă legalitate.
Răspunsul d-lui general Florescu la acestea au fost scurt dar foarte cuprinzător.
Au avut loc în alegeri ilegalităţile cele mai monstruoase, cele mai culpabile ingerinţe. Cît despre alegerile cu bîta, ele sînt o invenţiune a liberalilor, îndeosebi a unui om foarte aproape de guvern (P. Grădişteanu). Cine nu-şi aduce aminte de barba şi de perii smulşi ai bătrînului prinţ Constantin Ghica cu ocazia mişcărilor electorale roşii? Liniştea materială, ordinea care a domnit în alegeri a existat din cauză că cei cari fac dezordine erau ei înşii la, puiere. Era să mor zise generalul fără să ştiu că partidul conservator e susceptibil de-a turbura apa. De la dv. am trebuit s-o aflu aceasta. În realitate au fost ingerinţe nespuse şi candidaturi oficiale; guvernul a făcut în orice colţ al ţării să lucească la ochii mizeriei şi ai slăbiciunii sau decretele domneşti de numiri în funcţiune, sau teroarea destituirilor.
Răspunzînd la acuzările d-lui Stătescu privitoare la liniştirea turburărilor de la 3 august, generalul a zis că nu de acuzat, dar de deplîns este că a fost silit să întrebuinţeze armata, aceasta pentru că rămîne neclintit în credinţa juruită şi pentru că tot d-nii roşii erau să răstoarne atunci pe Vodă. Se miră însă în genere de cutezarea ce o au cei cari au pierdut Basarabia, cei cari au păţit ruşine la Arab-Tabia, cei cari n-au protestat cu nici un cuvînt la Berlin contra art. 44 şi au adus asupră-ne cestiunea evreilor, cum de mai pot acuza pe cineva. Vrednică de plîns este starea conştiinţei publice, vrednice de plîns exemplele cari se dau tinerilor de către tinerii miniştri. Aceşti domni prin purtarea lor au dat exemplul că NU prin muncă, nu prin emulaţiune, n-a prin învăţătură se poate ajunge ceva în astă ţară, ci prin lipsă de caracter. Alături cu d. Brătianu stau tinerii cari au numit convenţia cu Austria cadavrul sîngerînd al României aruncat la picioarele contelui Andrassy, şi cari a doua zi, ajungînd miniştri, nu numai au promulgat şi iscălit convenţia, dar s-au şi umplut de cordoane austriace.
Iată exemplele de moralitate publică ce le dă tinerimea liberală.
*
Pînă la publicarea darii de seamă stenografice a discursului d-lui Lascar Catargiu, foarte însemnat prin atitudine şi cuprins, dăm deocamdată în şirurile următoare un estras al acelui discurs.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X