Ocupaţi cu strîngerea de material în cestiunea izraelită şi tratînd-o noi înşine cu toată paza cuvenită, n-am avut de cîteva zile
nici timpul material, nici spaţiu destul în coloanele noastre pentru alte întîmplări.
De atunci a venit ştirea cumcă departe de continentul european şi de patria sa, Franţa, s-a stins în luptă nobila şi cavalereasca inimă a lui Napoleon IV, al împăratului prin drept divin şi uman, şi noi n-am găsit timp a-i consacra cîteva şiruri, ba nu-l avem nici astăzi chiar. A fost într-adevăr o tainică legătură între steaua Napoleonizilor şi steaua statului latin de la Dunăre cu îngălbinirea uneia a îngălbinit şi steaua naţiei româneşti pe cer. Dacă împăratul Napoleon III n-ar fi avut nenoricirile care le-au avut în anul din urmă al domniei sale, niciodată nu se punea în mişcare cestiunea orientală în modul în care s-a pus, niciodată nu cîştigau în Europa preponderanţa acele puteri a căror înrîurire nu ne poate fi decît fatală.
Cît au pierdut naţionalităţile cele slabe în genere, naţionalitatea română îndeosebi prin moartea ocrotitorului lor nu se poate prevedea încă cu siguranţă. Destul că în trecut ca şi în prezent nu Franţa, nu Italia ne-au susţinut în conflictele noastre internaţionale, ci Napoleon în Franţa, iar în Italia influinţa sa predominatoare. Concepînd el întîi ideea unei mai strînse legături între popoarele latine, pentru a ţinea cumpănă mulţimii reînviate a popoarelor germane şi slave, ne acoperise şi pe noi, pe cît a trăit, cu umbra acestei idei înviitoare.
Atitudinea d-lui Waddington şi a d-lui conte Delaunay în Congresul de la Berlin ne-au dovedit că, cu sufletul marelui împărat deodată, s-au stins şi ideile sale şi că nu avem nici un razim de aşteptat de la Apusul latin al Europei. Avizaţi la noi înşine şi la propriele noastre puteri, sfîşiaţi prin efectele unor organizaţii premature şi corumpătoare, cu capetele stricate de o ideologie importată fără ştirea vameşilor, guvernaţi în momentul de faţă cel mai periculos al existenţei noastre de ignoranţă şi de rea- credinţă, moartea lui Napoleon IV e pentru noi îndoit de dureroasă. Nu doar că tînărul principe, urmînd calea croită de părintele său, ar fi putut să ne dea vrun ajutor imediat, dar poate că- întorcîndu-se roata lumii după cum din vechi obicinueşte principele, ajuns la înălţimea ce i se cuvenea, ar fi ajutat generaţiei din România care creştea deodată cu el, de a lupta cu urmările greşelelor de azi.
Popoarele lesne uitătoare i-au înnegrit fără de judecată memoria, ingraţii care îi înconjurau odată tronul părintelui său au aruncat fiere în inima nenorocitei mume nici ocazia asta nu putea trece fără ca o jurnalistică lipsită de demnitate şi de sentiment să nu bîrfească contra celui abia săvîrşit din viaţă; noi, descoperind încă o dată vălul negru ce acopere faţa palidă, fină şi brăzdată de suferinţe a împărătescului tînăr, dorim sufletului său repaosul ferice a celor buni!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X