Pe zi ce merge acuzaţia aruncată în publicitate de scrisoarea d-lui Moldoveanu devine tot mai verisimilă dacă se uită cineva la apucăturile prevenitului şi ale amicilor, poate a complicilor lui, precum şi la subterfugiile presei radicale.
Din scrisoarea d-lui Moldoveanu- publicată de noi- rezultă următoarele:
- Generalul intendant Russisky declară de-a dreptul că nici mijlocirile sale, nici acelea ale principelui Obelensky, nici în fine stăruinţele comandantului suprem, marele duce Nicolae, n-a fost în stare a scoate cară de rechiziţie de la guvernul român.
- Generalul intendant declară că n-a intervenit nicicînd pe lîngă guvern pentru ca Warszawsky să capete cară, căci ar fi
fost sălbatec din partea sa de-a le mai cere, cînd lui, reprezentantului oficial al guvernului imperial, i se refuzase.
- Că nevoind nici a mai cere cară, nici a se mai ocupa cu guvernul român, a cedat contractul transpoartelor d-lui Warszawsky, care prin personalele sale mijloace promitea a face tot.
Amintim în treacăt că generalul Russisky e un om pe deplin onest, încît cuvintele sale nu sînt supuse nici unei îndoieli; iar după noi aceste declaraţiuni ale generalului sînt indiciile cele mai grave care arată ca personalele mijloace ale d-lui Warszawky şi numai acestea au fost cauza directă a prestării de cară de rechiziţie şi indirectă a epizootiei care a bîntuit şi bîntuie încă toată ţara, a sărăcirii ţăranului nostru, a mizeriei generale.
Dar atît prevenitul Simeon Mihălescu cît şi foile radicale înconjură cu desăvîrşire scrisoarea generalului Russisky şi se ocupă numai de scrisoarea bancherului Warszawsky. Trei persoane, deosebite cu totul, afirmă unul şi acelaşi lucru, iar d-nialor nu au a face decît cu declaraţia unuia singur.
Acele trei persoane sînt:
Un general, care se bucură de încrederea nelimitată a guvernului său.
Un milionar rus, pe care radicalii îl numesc samsar; şi în fine: Un antreprenor român al transpoartelor.
E dar un cumul de dovezi din părţi deosebite, argumentele se adună concentric într-un singur focar .
*
Ce ar fi făcut acuma în locul d-lui Sîmeon Mihălescu un simplu om năpăstuit faţă cu aceste zdrobitoare declaraţii ale generalului pe de-o parte, ale bancherului pe de alta?
S-ar fi retras de-a doua zi din post, pentru ca organele justiţiei să poată face cercetări asupra cărora să nu planeze nici umbră de bănuială şi, sigur de nevinovăţia sa, ar fi aşteptat cu răbdare ca să se facă lumină. Cu aceasta presa ar fi fost liniştită, opinia publică împăcată în mod provizoriu; lumea ar fi aşteptat în linişte la ce capăt o să iasă lucrul.
Dar, în locul acestei purtări corecte de om onest, d-nia lui ne dă în două zile trei grave indicii de suspiciune.
Întîi, rămîne ostentativ în post şi anume la ministeriul acela unde trebuie să fie toate dovezile în contra sa, dacă ele există, dînd loc la bănuiala că, în cazul unei eventuale cercetări, are de gînd a induce justiţia în eroare prin asistenţa şi manoperele sale. Ăl doilea, d-nialui dictează ministrului de justiţie şi celui de esterne măsurile ce trebuiesc luate în privirea d-sale însuşi.
Această cutezare e un indiciu şi mai grav.
Al treilea: în adresa către Ministerul de Esterne îi dictează lui Warszawsky din cuvînt în cuvînt ceea ce are să raspunză în privirea aceasta, să spuie adecă că face aluzi[e] şi se plînge pentru pierderile a mai mu1ţi bani
care a avut alte promisiuni de la Intendenţa r usă şi căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea trans-poartelor … decât în
momentele critice cînd armata era ameninţată de lipsă etc.
Acest al treilea indiciu, cel mai grav din toate, arată că d. Simeon Mihălescu şi-a pierdut cumpătul şi nu mai ştie ce spune. Acelea alte promisiuni sînt escluse prin declaraţia intendentului armatei, care arată că n-a promis nimic lui Warszawsky şi nu l- a sprijinit deloc în afacerile sale.
Apoi scrisoarea lui Warszawsky nu face defel aluzie la pierderile ca comerciante amăgit prin promisiunile intendenţei, de vreme ce urcarea preţurilor de cărăuşie priveau pe guvernul imperial şi aveau. a-i fi restituite, ci de-o mulţime de bani pierduţi pe socoteala sa pentru a împăca conştiinţa liberală a d-lui S. Mihălescu, bani pe care nu-i putea trece în conturile guvernului rusesc, de vreme ce acesta n-are paragraf în buget pentru mite. Va să zică pagube prin diferenţă de preţuri sînt escluse cu totul şi nu poate fi vorba de ele.
*
Ceea ce pretindem noi după cele premise e ca d. Simeon Mihălescu să fie imediat suspendat din funcţie şi arestat preventiv. E vorba de afaceri scabroase de milioane, de exploatarea şi maltratarea neomenoasă a unei populaţii întregi, de o acuzare ce nu are seamăn, iar purtarea acestui domn agravează acuzarea pe zi ce merge.
Rămîind d-sa în funcţie, ba prezidînd oarecum cercetările făcute în chiar cauza sa, aceste cercetări cad sub legitima suspiciune de a fi fost influenţate şi falsificate. Toate apucăturile necorecte de pîn-acuma, toate instrucţiile date procurorului de cum să se poarte şi de ce are să facă afirmă şi mai mult părerea că roşii, înţeleşi între sine fie prin spirit de gaşcă fie prin complicitate, vor să facă lucrul muşama.
*
Presa radicală aduce întîmpinări pentru care n-avem nume.
Românul” susţine că d. Moldoveanu s-ar fi încercat să vînză aceste scrisori d-lor radicali. Noi ştim din contra că d-lor s-au făcut luntre şi punte ca să le cumpere şi n-au putut. În fine „Cobza lui Faraon” zice că Warszawsky s-ar fi plîngînd de cheltuielile ce le-a făcut cu baluri şi soarele date spre distrarea preocupaţiunilor d-lui Sim. Mihălescu. N-am mai cita acest argument dacă n-ar fi atît de hazliu. Iată dar un milionar plîngîndu-se de cîteva sute de ruble cheltuite pe vinuri şi pe lumînări. Tare-i nostimă şi cu duh şi straşnice vorbe dau din „Cobză”.
Repetăm încă o dată, că suspendarea imediată din funcţiune a d-lui Sim. Mihălescu e unicul mijloc pentru a abate bănuiala publică de pe clina pe care a apucat, căci ea merge cu mult mai departe decum le place a presupune d-lor radicali, ea se întinde asupra cabinetului îndeobşte, asupra d-lui Brătianu îndeosebi. Dacă d. Brătianu nu voieşte ca publicul să crează că a fost părtaş, dacă ceilalţi miniştri nu vor să fie a priori suspectaţi de complicitate în această afacere, trebuie neapărat să înlăture din calea justiţiei şi a cercetării piedeca vie, creată prin rămînerea la post a unui om asupra căruia atîrnă o acuzare atît de gravă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X