Profesorul Dulbois Reymond ţinu în 19 martie curent o disertaţie înaintea unui public foarte numeros din Bremen din
care reproducem şi noi după „Voss. Ztg.” următoarele:
După ce schiţează observaţiunile indienilor, parţilor, grecilor, romanilor şi vechilor germani asupra originei lumei şi finitul ei, oratorul
expune ipotezele cristianismului asupra pieirei lumei, aşa-numită ultima judecată, ipoteze ce au mişcat pînă în ultimii secoli spiritele lumei creştine şi cari au determinat finitul lumei la un număr hotărît de ani; aceste ipoteze şi profeţii s-au arătat în acelaşi timp ca înşelătoare. Cu înflorirea ştiinţelor naturale s-a asigurat şi durabilitatea stărei genului uman. Dar nici ştiinţele naturale nu s-au putut sustrage de la opinia că Pămîntul, suspendat în gol şi învîrtitor într-un zbor repede în giurul Soarelui, ar fi supus într-un mod oarecare pericolului pieirei. Laplace văzu un atare pericol în ciocni rea Pămîntului cu un comet, o frică pe care noi nu o mai avem astăzi deoarece ştim că Pămîntul are dese ciocniri cu comeţi şi că substanţa comeţilor are o densitate mult mai mică decît aceea a aerului atmosferic. Un alt pericol se vede în erupţiunea puternică a hidrogenului Soarelui, care se aseamănă cu erupţiunile pietrelor temporare. Cu această erupţiune se va produce o căldură foarte mare, care va avea de consecinţă aprinderea lumei, aprindere căreia va trebui să fie sacrificat şi Pămîntul nostru. Un al treilea pericol ar sta în deranjarea sistemului solar, căci stelele fixe nu sînt de tot fixe, pentru că fac mişcări foarte mici din axa paralelă spre constelaţiunea lui Hercule, astfel că în cele din urmă o ciocnire nu ar fi de tot inevitabilă. Al patrulea pericol pentru Pămînt ar sta în miezul său tare şi aprins şi raportul acestuia cu crusta Pămîntului subţire asemenea unei coji de ou, care nu-l poate scăpa de pericolul de a crăpa şi a se sfărîma. Toate aceste temeri însă sînt bazate numai pe ipoteze, cu toate că cea mai nouă ştiinţă asupra naturei a arătat cu siguranţă că starea actuală a Pămîntulul nostru nu poate fi durabilă.
Noi ne procurăm toată provizia noastră de căldură de la Soare şi, după teoria lui Iulius Robert Mayer asupra conservărei forţei, fiecare mişcare, afară de forţa atractivă a Lunei, care face fluxul şi refluxul apelor mărei, este numai o lumină solară transformată. Din căldura solară însă ce trebuie să atingă suprafaţa Pămîntului nostru se pierde în nemărginitul spaţiu prin radiere atît de multă că numai o mică părticică 1/2300000000 mai ajunge la noi.
Soarele pierde în fiecare an cîte ceva din căldura sa şi ştiinţa ne învaţă că el va mai lumina încă 17000000 de ani. În apropierea acestui timp suprafaţa Pămîntului va începe a se acoperi de gheaţă de la un pol la altul; omenirea se va grămădi din ce în ce spre ecuator ; mişcarea Pămîntului va înceta cu încetul şi Soarele va apare locuitorilor Pămîntului numai ca un glob roşat, pînă cînd ei vor fi siliţi în fine să se retragă în caverne şi să se nutrească cu peşti.
În orice caz însă ne rămîne mîngîierea că materia nu va putea avea niciodată un sfîrşit şi că împrejurarea îngheţului va începe intr-un timp infinit, adecă practic niciodată.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X