Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Presa” în numărul de ieri declară că recunoaşterea independenţii nu este decît un mijloc prin care am putea ajunge la asigurarea existenţii şi la întemeiarea viitorului ţării noastre, şi că dacă nu ne vom sili ca să profităm de libertatea de acţiune ce am dobîndit-o, vom rămîne ceea ce sîntem, în condiţiile în cari ne găsim, fără ca recunoaşterea independenţii să ne fie de vreun folos, deşi pentru obţinerea ei am făcut numeroase şi mari sacrificii.
Acest limbaj melancolic din partea „Presei”, după ce s-a trîmbiţat cu atîtea famfare strălucitele consecinţe ce ni se făgăduiau să avem după proclamarea independenţii, nu conţine oare mărturisirea vreunei decepţiuni şi din partea sa şi că rezultatele obţinute sînt departe de-a corespunde la aşteptări şi la făgăduinţele date? Fără a ne asocia cu ziarul „Presa” la acel strigăt de decepţiune, vom căuta nici a micşora, nici a exagera foloasele ce putem trage din noua situaţie internaţională care ne este creată. Negreşit, că independenţa în condiţiunile în cari ne este acordată, fără garanţie de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde la aşteptările ţării, şi poziţia noastră trebuie să inspire cu atît mai mare îngrijire cu cît, precum am mai arătat-o deja, nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea; şi, dacă vom compara procesele-verbale ale acestui din urmă Congres cu ale conferenţelor cari au dat naştere Tractatului de la Paris, nu ne vom putea ascunde diferenţa între atitudinea puterilor din acea epocă şi atitudinea lor de la Berlin.
Noi perseverăm şi astăzi a zice că a fost o mare greşală din parte-ne că nu ne-am mănţinut, în evenimentele din urmă, în limitele ce ne erau trase prin Tractatul de la Paris, că nu ne-am ţinut de făgăduinţele noastre de neutralitate, repeţite în decurgere de douăzeci de ani, de la 56 pînă la 76, că adică nu avem altă aspiraţiune între diferitele state şi popoare cari ne încunjură decît a trăi din propria noastră individualitate, din propria noastră viaţă naţională. Deviînd de la acea politică raţională n-am făcut decît a inspira neîncredere în atitudinea ce s-ar presupune că am putea noi lua în cazul unor nouă complicări. Aceste nedumeriri ce le inspirăm în afară se răsfrîng într-un mod mult mai prejudiţiabil şi asupra situaţiunii noastre dinlăuntru.
Cu toate zgomotele şi îngrijirile cari se răspîndesc despre izbucnirea probabilă a unui nou război, deşi nouă ne sînt cu totul necunoscute constelaţiunile politice ce s-ar naşte între diferitele puteri în caz de un conflict, deşi admitem că nu-i exclusă posibilitatea unei conflagraţiuni, totuşi nu credem în probabilitatea ei, cel puţin pentru timpul de faţă. Nu credem o asemenea conflagraţiune atît de apropiată, întîi, fiindcă bărbaţii politici ai celor mai mari state au proclamat că un război este o calamitate chiar pentru învingători şi, al doilea, fiindcă sîntem ca omul căruia-i place a crede aceea ce doreşte. Atît de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă şi consecenţele lor că perspectiva numai a unei nouă conflagraţiuni nu poate decît a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decît iinprudent din parte-ne de a pune chiar cestiunea: în ce parte a balanţii am arunca şi noi forţele noastre în cazul vreunui conflict.
Să ne amintim epoca în care se zicea că în Grecia există un partid englez, unul francez, altul rusesc şi că în zadar se căuta partidul adevărat naţional. Oamenii de stat ai Greciei s-au convins prin experienţă că adevărata politică naţională nu poate fi alta decît aceea care se razimă pe propriele interese ale naţiunii; şi astăzi negreşit există în Grecia partide politice, ca în oricare stat constituţional, însă ele nu mai pot fi calificate de partid englez, francez sau rusesc. Ar fi regretabil, ar fi o nenorocire chiar pentru noi daca, a doua zi după recunoaşterea independenţii noastre, am cădea în greşala ce o comitea odinioară Grecia, în loc să ne inspirăm de politica noastră tradiţională.
În ce constă însă aici tradiţiunea? Ea constă în ceea ce ne impune chiar poziţiunea noastră geografică, de-a evita orice conflicte, orice provocare faţă cu puterile noastre vecine şi d-a întreţine îndeobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni. Prin aspiraţiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce şi-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a cătat a se apropia de civilizaţiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ţinta noastră pentru a ne întări înlăuntru şi a inspira încredere în afară. dacă puterile la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca noi, prin atitudinea ce vom ţinea-o, să nu ne depărtăm cîtuşi de puţin de la o politică înţeleaptă, care să nu se inspire decît de propriile interese româneşti, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România, fiindcă pururea am cerut-o, fiindcă am regretat şi regretăm şi astăzi că înaltul areopag european nu ne-a asigurat el însuşi condiţiunile de existenţă ce le doream cu toţii pentru statul nostru.
La ideile melancolice ale „Presei” vom răspunde dar că, oricît de puţin îmbucurătoare ar fi rezultatele obţinute pînă acum, noi nu putem decît regreta că se văd tendenţe de a angaja ţara în o politică bazată pe apropiarea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, depărtînd-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim noi singura bună, fiind inspirată numai de propriile noastre interese.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI