Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ne pare bine de cîte ori putem constata că discuţia asupra principiilor espuse în programul nostru se face, de către amici sau adversari politici, cu bună-credinţă şi în acel ton limpede şi franc, pe acel nivel de discuţie pe care
„Timpul” l-a inaugurat la apariţiunea sa, dar pe care, din cauza spiritului de şicană a unor adversari ce seamănă mai mult a duşmani, au fost silit să-l părăsească uneori spre marea noastră părere de rău.
„Steaua României” nu ne-a dat pînă acuma ocazie de-a ne plînge de tonul ei, şi cultura celor mai mulţi dintre tinerii care lucrează la acel ziar ne inspiră. încrederea că nici pe viitor nu vom avea a ne plînge de el.
Ziarul ieşean ia următorul pasaj din programul nostru, pe care -l comentează din punctul său de vedere liberal:
Şi în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit cu încetul simţul conservărei naţionale, aşa de vioi şi de puternic altădată la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră, şi mică şi slabă.
De altă parte, dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea adesea în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii.
Iată acum şi comentarea ce i se face acestui pasaj:
Ideile liberale şi democratice nu sînt idei noi, ele au existat şi au avut fiinţa lor ca idei de stat şi altă dată. Astfel istoria ne arată în anticitate pe greci şi romani. Deosebirea însă între epocele trecute şi cea modernă este că odinioară ele existau în mod individual la cutare sau cutare popor, pe cînd ideile absolutiste, ca idei de stat, erau mai universal răspîndite. Astăzi, din contra, ideile democratice şi liberale sînt cele admise în mod universal. De aceea vedem pe popoarele care nu le au încă realizate în mecanismul lor de stat zbuciumîndu-se spre a le avea.
Aceste idei caracteristice ale epocii şi simţite în mod universal sînt numite în programul d-lui Manolachi Costachi „teorii abstracte de cosmopolism şi importate de aiurea …”. Importate de aiurea? Dară în alt punct acest program invocă: ideile şi tradiţiunile istorice? Ei bine ! Pînă la epoca fanarioţilor ideea de stat a fost democratică şi ne este destul să cităm că tronul nu era de drept divin, adică nu era expresiunea unei idei absolute, ci se alegea de boieri şi fruntaşii ţării. Cu alte cuvinte voinţa naţională ca factor principal în alcătuirea şi conducerea statului.
Sistemul electiv, care este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar în timpul pe cînd aiurea domina ideea absolută şi pe cînd Ludovic al XIV[-lea] zicea: „L’état c’est moi!” Sîmburele ideilor democratice ce a esistat la noi istoriceşte se poate proba d-lui Manolachi Costachi, care în alte punte invoacă cu atîta căldură tradiţia istorică. Dezvoltarea acestui sîmbure însă s-a făcut cu succes într-o epocă prielnică, ca cea de astăzi, universal liberală.
Nu ideea s-a importat de aiurea, ci forma în care s-a întrupat această idee; cu atîta mai mult că chiar şi această formă este aproape universală.
Nouă ni se pare că onor[aţii] noştri confraţi nu stabilesc din capul locului ceea ce înţeleg sub cuvintele: idei liberale şi democratice.
Şi noi sîntem liberali în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită; şi noi sîntem democraţi întru cît ajung a se esprima şi a stăpîni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca în socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor clase libertatea să fie o libertate de esploatare şi democraţia, să fie domnia unei populaţii flotante şi improductive prin sufragiul stors de la aceste clase în contra a chiar intereselor lor bine înţelese. De-ie-ni-se voie a ilustra cu exemple teoria aceasta.
Facultatea de-a împrumuta şi de-a fi împrumutat cu procente uzurare, facultatea de a-şi bea minţele şi munca în cîrciumă, facultatea de a-şi vinde şi parcela pămîntul, aceea de a-şi vinde munca pe ani înainte, toate acestea sînt desigur atribute ale deplinei libertăţi individuale, atribute cari în unele ţări sînt fără scădere a oricărui cetăţean, în altele nu. Rezultă de-aci că, dacă statul ar sta să piară prin uzul acestor libertăţi, el să nu mai aibă dreptul de-a le pune vro îngrădire?
Alături deci cu libertatea individuală, alături şi deasupra instinctelor unei generaţii întregi chiar, trebuie să existe pentru ideea statului, pentru mîntuirea individualităţii sale naţionale, putinţa de-a se lupta în contra chiar a curenturilor nesocotite ale opiniei publice. Căci opinia publică nu se formează pe alte căi decît cea individuală. Precum individul poate fi amăgit prin raţionamente cu premise false şi necontrolate, astfel şi opinia publică poate fi produsă în mod artificial şi viciată prin fraze a căror cuprins nu s-au supus unei amănunţite critice. De nu prin fraze şi sofisme, cel puţin prin erori de bună-credinţă. Astfel chiar „Steaua României” invoacă pentru vechimea ideilor liberale şi democratice Roma şi Grecia. Acest exemplu este numai pe jumătate just.
Roma şi Grecia a fost, în timpul înfloririi lor celei mai mari, state oligarhice, în acelaşi chip în care erau Veneţia, Olanda, oraşele republice din Italia. Din momentul în care sistemul opus al domniei maselor amăgite au învins sistemul oligarhic, acele state au şovăit, pierind între tirania sabiei şi dezordinea completă. în vremea lui Pompei cel Mare vechile si înfloritoarele state greceşti deveniseră cuiburi de bandiţi în prada unei destrăbălate demagogii. Asemenea, e numai pe jumătate adevărat exemplul adus din istoria noastră. În realitate coroana se moştenea în timpii noştri de glorie înlăuntrul unei singure familii, a celei domneşti. Basarabii au stăpînit în Muntenia în mod esclusiv, în cele două ramuri ale lor (Dănuleşti şi Drăculeşti) pînă la începutul secolului trecut, în Moldova neamul Muşatin se stînge cu soţia lui Alexandru Lăpuşneanu.
Va să zică iarăşi oligarhie.
Sigur este că românii n-au cunoscut în ţările noastre absolutismul, dar tot astfel n-au cunoscut pînă în zilele noastre nici demagogia. Căci deosebirea între democraţie şi demagogie e tot atît de mare pe cît e între monarhia absolută şi despotism, între beiul de Tunis sau şahul Persiei şi Frederic II din Prusia sau Iosif II din Austria Puterea o aveau şi unii şi alţii, dar cei dentîi o priveau ca un atribut al individului lor, cei din urmă ca un atribut al funcţiunii lor organice din viaţa statului. Unii zic: „Car tel est notre bon plaisir”, ceilalţi: „Car telle est la raison d’état”.
Dar să urmăm cu citatele din ,,Steaua României”.
… Şi au slăbit cu încetul simţul conservărei naţionale aşa de viu şi de puternic altădată la români; să ne ierte d. Manolachi Costachi dacă şi aici în contra, „formelor seci şi frazelor goale” vom căuta „fiinţa adevărului”.
Simţul conservărei naţionale, adică conştiinţa naţională, din cauza ideilor veninoase liberale şi democratice, este aproape stins după acest program.
Să vedem.
Epocei noastre de astăzi, astfel cum o crede d. Manolachi Costachi, să-i opunem alta, unde nu exista deloc veninul acestor idei şi să vedem cum sta cu conştiinţa naţională?
Poate să aibă dreptate d. Manolachi Costachi. O epocă în care a existat cele mai puţine idei de libertate, o epocă de aproape robie, este în istoria noastră epoca fanarioţilor. Ar urma, după teoria programului conservator, că niciodată simţul conservărei naţionale, adică conştiinţa naţională, n-a fost mai vie ca în acea epocă. Ei ! Aşa este? Psicologia unei naţiuni este ca şi a individului. Din contră, atît mersul psicologic cît şi istoria dovedesc că o naţiune cu cît este mai liberă cu atît şi conştiinţa individualităţei sale devine mai puternică. Cum rămîne dar cu teoria din program?… „şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră şi mică şi slabă”.
Poate-se cita vremea fanarioţilor ca o epocă a dezvoltării statului român? A fost o epocă de suferinţă a poporului nostru, nu însă o fază de dezvoltare a statelor lui, cari, guvernate de bei numiţi de Poartă şi mai rău decît paşalîcurile, nu mai păstraseră decît unele urme formale ale vechei lor neatîrnări şi erau tratate ca provincii cucerite. Cînd ţara nu era liberă nu putea fi vorba de dezvoltarea libertăţilor cetăţeneşti. Am putea cita oare ca dezvoltare a statului polon suma de libertăţi publice ce le-ar primi locuitorii sub ruşi?
Va să zică nu poate fi vorba de fanarioţi, precum pe de altă parte nu trebuie a se confunda libertatea ţărei, oricari ar fi organele cari-i formulează voinţa, cu libertăţile cetăţeneşti, adică cu măsura în care fiece cetăţean contribuie la formularea voinţei ţării. Un stat absolutist poate fi liber, un stat democratic poate fi dependent, căci n- are a face una cu alta.
Confraţii noştri vor înţelege lesne de ce e vorba. Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decît aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile
– fie cît de frumoase şi mari – cari ar împiedica dezvoltarea acestui element, fie din consideraţia pentru idei importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sînt a se privi ca stricăcioase şi contrarii ideii statului nostru. Nu ne îndoim că cu lista de fraze a programelor liberale cosmopolite s-ar putea asemenea dezvolta cîteva milioane de oameni pe suprafaţa acestui teritoriu, dar acesta n-ar mai fi România, ci America sau Belgia Orientului, precum zice uneori „Românul” cînd, fără s-o ştie, arată ce idee corce, ce închipuire hibridă are despre viitorul naţional al ţării noastre. Raţiunea de stat ne pare superioară tuturor ambiţiilor nejustificate şi întregului bagaj de fraze cosmopolite cu cari publicul nostru este ameţit de douăzeci şi mai bine de ani încoace. Ceea ce voim deci e ca naţia să fie redată ei însuşi, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea voinţei ţării, adecă a legilor ei, nu însă populaţia flotantă de postulanţi şi advocaţi de-a doua şi a treia mînă, cu reţetele lor, pretinse infalibile, de fericiri făgăduite şi ne-mplinite. Voinţa legală şi sinceră a ţării, o voinţă nestoarsă şi neindusă în eroare, iar nu instinctele vînătorilor de funcţii să determine mersul statului. Singura discuţie între noi şi adversari sinceri este aşadar numai asupra marginii pînă la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are să facă concesii aspiraţiunilor şi ambiţiei individuale. Şi această margine nu este trasă în mod absolut; căci cu cît organizarea unei ţări e mai veche, [mai] îmbinată cu tradiţiile, mai puternică cu atîta arena ambiţiilor poate fi mai largă fără pericol pentru interesele generale.
Ne abţinem de-a cita nume într-o discuţie atît [de] teoretică, deşi am putea ilustra maniera noastră de-a privi cu numele a sute de nulităţi cari ajung în statul nostru a fi însărcinate cu gerarea afacerilor celor mai mari şi mai delicate ale ţării, privind slujba ca pe o sinecură sau ca chestie de diurnă, iar esenţa ei ca pe o jucărie. Întrebăm numai dacă statul poate fi pus, fără pericol, la discreţia unor asemenea elemente, cari nu trăiesc decît din falsificarea spiritului instituţiilor noastre şi din amăgirea opiniunei publice.
Recomandăm confraţilor noştri lectura făgăduinţelor de la Mazar Paşa şi-i întrebăm dacă guvernanţii au îndeplinit una singură din acele făgăduinţe; le recomandăm asemenea studiile financiare ale d-lui Dim. Sturza şi-i rugăm să ne arate un punct măcar în care d-sa s-ar fi conformat regulelor ce le stabilea ca absolute şi neînlăturabile pentru finanţele statului şi pentru dezvoltarea lui economică, şi credem că atunci se vor convinge că scopul venirii la putere a elementelor flotante nu este realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase şi pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societăţii americane de esploatare.
Lupta noastră este deci a statului român contra republicei americane, şi nu ne îndoim că în combaterea americanismului cosmopolit şi lipsit de cultură vom avea alăturea chiar pe adversarii cei sinceri.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI