Am spus-o într-un rînd că ceea ce ne inspiră durerea cea mai mare şi o adevărată teamă de viitorul acestei ţări nu sînt pe atîta oamenii generaţiei actuale pe cît tinerii noştri, cari vor stăpîni în viitor soartea naţiei lor. Lucrarea continuă a instituţiilor prea liberale au consistat la spiritele tinere în dărîmarea oricării autorităţi dumnezeieşti şi omeneşti, într-o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea oricărui superior. Uşurinţa cu care tinerii la noi discută oameni şi lucruri, espresiile de cari se servesc, suficienţa şi lipsa de naivitate e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniţi înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe acuma lipsă de statornicie şi impotenţă morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din şcoli numai unelte în care se îngrămădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţi, fără să fi îngrijit de loc pentru creşterea inimei şi caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-au stat în instrucţie şi numai în instrucţie, ci totdeauna în creştere. O cunoştinţă, mai ales în şcoalele secundare, care nu are rol educativ e o cunoştinţă stearpă şi nefolositoare.
Ne-au trebuit acest proemion pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 mai d. I. G. Ciurea s-au dus în calitate de jude-instructor la hotelul”România” împreună cu d. prim-procuror I. Vrînceanu, d. Barbu, comisar despărţirii întîia şi, în locul grefierului, ce era ocupat, au fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe cînd d. jude-instructor lucra la procesul-verbal pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să ieie hîrtie şi să copieze procesul-verbal, ceea ce acest din urmă a şi început să facă. După ce a copiat jumătate, spuse judelui că a greşit, puind cuvintele „ne-am transportat la faţa locului”, în loc de”ne-am transportat la otel România”. D. judecător răspunse că nu face nimica, numai să puie în parenteză”hotel România”. Dar judecătorul, trecînd cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înţelesul construcţiei. Judecătorul zise cu mirare:
– Iată, domnule, şi aci ai greşit. Bagă de samă.
– A greşi este o faptă omenească, răspunse copistul.
– Prea bine. A greşi este o faptă omenească, însă nu-i mai puţin adevărat că cineva trebuie să primească observaţii cînd le merită.
– Eu nu sînt învăţat să primesc observaţiuni.
– Dacă aţi fi în cancelaria mea, aţi învăţa să primiţi observaţii, căci ori de cîte [ori] aţi face greşeli le-aş observa.
– Nu voi fi niciodată la d-ta, la instrucţie.
Atunci judecătorul, văzînd că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mînă şi-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu iesă afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare ca să iasă şi după un nou refuz, d. prim-procuror ca şef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem şef nemijlocit, căci la anchete locale e ştiut că toţi agenţii publici sînt de drept la ordinele judecătorului de instrucţie.
Acest act de nesubordinaţie ar fi fost în sine nimica toată şi cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru graţiozităţile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s-a mulţumit cu atîta, ci a crezut a putea cere satisfacţie pentru observaţia că nu-i în stare a copia o hîrtie corect. A doua zi, 29 mai, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s-au mai găsit doi domni în comunitate de idei şi sentimente care să se-nsărcineză cu această misiune de”onoare”. Se-nţelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup-o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflînd despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocaţia, sau să-şi dea dimisia. D. copist îşi dă demisia din importantul său post, întîi motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general şi reclamă în contra judecătorului. După aceste incidente, cari atacau în mod atît de grav poziţia gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare publicată între inserţiunile ”Curierului Balassan”, o adevărată ilustraţie a libertăţii presei, minunată prin eleganţa ciceroniană a espresiilor ei – a căror reproducere ar fi deja o necuviinţă. Astfel, după o insubordinaţie, acest domn pozează în martir al onoarei cavalereşti şi în insultător al superiorului său.
Se-nţelege că niciodată nu ne-am fi ocupat cîtuşi de puţin de graţiozităţi de copist dacă d-sa şi martorii n-ar fi studenţi la Universitate, dacă acestea n-ar fi pentru noi un semn al vremilor ce ne aşteaptă. După a noastră părere organele statului nu există pentru a fi batjocorite de oricine şi pentru ca inferiorii să-şi poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit şi d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerîndu-i numai demisiunea.
Se-nţelege de sine că judecătorul, admiţînd provocaţia ce i s-au făcut, s-ar fi coborît pe un nivel de care trebuie să se ferească orişicine, căci atît ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la orice observaţie îndreptăţită vor face. Cine ocupă un post inferior şi nu-nvaţă a se supune acela n-are decît să privatizeze şi să-şi lucreze moşiile, dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cineva trebuie să respecteze ierarhia şi autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putinţă nici orînduială, nici armonia societăţii, şi nici societatea nu mai poate respecta organe cari nu sînt destul de apărate de frumoasele roade ale creşterii subalternilor lor.
Înc-un pas pe această cale a civilizaţiei şi vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala şi alte asemenea state cari, în privirea respectului autorităţii, vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de… subordonaţie.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 245
