Protocolul final al conferenţei s-au încheiat şi s-au iscălit, membrii ei au plecat fiecare încotro îl chema casa, întâi Salisbury, după el Ignatief ş.a.m.d. Întrebarea este cum trebuie privit acest fiasco al conferinţei, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esenţă?
O parte a opiniei publice susţine că succesul este al Rusiei. Acuzată de Europa întreagă că voieşte cuceriri şi că interesul pentru creştini e în realitate de un estrem platonism şi o mască numai pentru a ascunde intenţiile ei adevărate, Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot şi nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanţii pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân – în sfârşit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor putea spăla mânile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat. N-avem nevoie a adăogi că Salisbury era pe cale de a semna un ultimatum egal cu acela al Rusiei cătră Poartă şi că-n momentul din urmă earl of Beaconsfield a găsit de cuviinţă, cu sau fără cererea marchizului, de a-i da instrucţii contrarie şi de a mântui libertatea de acţiune a Angliei.
Dar această din urmă împrejurare formază sămânţa celeilalte opinii, atât de răspîndite, că toată conferinţa n-au avut de scop decât de a câştiga vreme, de-a amâna furia momentană a poporului rusesc, de a-l face să simtă în vreme de pace încă anevoinţile războiului, sperând că deodată cu agitaţiunea primitivă se va stinge încet – încet şi iubirea peste măsură pentru fraţii din sud. Aşadar Europa şi-au întins binişor cinstita faţă ca să primească o palmă de la turc, ştiind că în fond n-o primeşte ea, ci fiul ei cel c-un picior în Asia şi cu celălalt în Europa. De aceea nimeni nu poate zice Rusiei că trebuie să-i fie ruşine, căci fiecăruia-i poate răspunde: Taci să tac. Astfel dar pacea ar fi salvată, cam prostuţă nu-i vorbă şi foarte gingaşă la sănătate, dar în sfârşit – e pacea. Poate să şi fie pentru moment.
Dar un om ceva mai atent la cîte se petrec va observa că niciodată vorbele nu împiedecă mersul istoric a unor puteri, preparate sute de ani pentru direcţia cutare ori cutare.
Fie zece conferenţe după olaltă, ele nu vor schimba proporţiile etnologice din Turcia. Slavii vor rămânea în numărul în care sunt, ba vor creşte, turcii vor descreşte şi va rămânea anomalia vie a predominărei a două milioane de otomani asupra celorlalţi creştini. Neapărat că înlăuntrul statului lor vor căuta, vor găsi chiar aliaţi, dar aliaţi de interese zilnice; vor găsi o clasă care nici într-o ţară nu poartă greutăţile ca să zicem fizice ale statului, vor găsi aliaţi pe stârpitura de cămătar grec, pe evreu, pe străinii din orice ţară cari au interes ca o stare coruptă de lucruri să dureze; dar toţi aceşti aliaţi îl vor renega şi părăsi în „dies irae„.
Tot astfel scamatoriile diplomatice interne nu mântuie pân-în sfârşit nici pe elementele evreo-german şi fino-tartaric din Austro-Ungaria. Ele întârzie, nu înlăturează creşterea puterilor vii într-o direcţie bine hotărâtă de propria lor natură, direcţie opusă ideei de stat a Austro-Ungariei. Dacă într-o ţară sunt de nevoie regimente pentru a scoate dintr-un oraş pe jumătate german pe un general slav de o însemnătate foarte îndoielnică, atunci e o dovadă că tăcerea elementelor pozitive dintr-un stat nu însemnează moartea lor.
Slavofobia Europei întregi e o dovadă că în mijlocul şi în sudul ei slavii formează mase compacte şi conştie de sine şi contra acestora se aliază tot ce nu e slav. Fie o ginte cât de mărginită la minte, cum sunt maghiarii, fie cât de timidă, cum sunt evreii, fie cât de înapoiată, ca turcii, ci sunt bineveniţi în taină diplomaţiei europene, care cu mănuşa ei cea fină mângâie faţa”bunului rus”, dar în taină se teme, de tremură, de el.
Departe de noi de a crede în spontaneitatea comediei de la Bosfor. Toată constituţia turcească nu-i decât pactul de alianţă aşezat de turci între ei şi tot ce nu e slav în Turcia. Se inaugurează acolo un soi de constituţionalism austriecesc, în care turcul va juca rolul beamterilor austrieceşti, grecul rolul evreului austriecesc iar popoarele de baştină ale Peninsulei Balcanice sunt chemate a alimenta pseudoparlamentarismul turco evreiesc până ce vor ajunge în stare de a-şi scutura cojocul în foc de toţi paraziţii.
Aceasta-i fila întâia a mişcării slavilor de sud. Foliantul însuşi va cuprinde nu numai Peninsula Balcanică, dar aproape întreg centrul Europei.
Am vorbi şi despre poziţia românilor în acest învălmăşag, căci ni se pare că bizantinismul nostru diplomatic este bun în felul lui, precum e totdeauna bine când un om onest se bălăbăneşte cu cuvinte într-o societate de… onorabili, scăpându-şi pielea intactă, dar va veni vremea – şi poate nu e tocmai departe – în care vom trebui să luăm parte, vom trebui să ni arătăm văpseaua. Vom spune însă drept că hotărârea noastră nu atârnă de la noi, ci de la un vecin al nostru pe care l-am privit totdeauna cu mare pază. Acest vecin este Austro-Ungaria. Da i – se – va un loc la soare însemnatei fracţiuni a poporului nostru de peste munte, încât sfărâmaţi chiar de mişcarea puterii răsăritene să găsim un adăpost pentru bunurile noastre sufleteşti… bine. De nu… atunci desigur că vom căuta printr-o încercare deznădăjduită sau de-a crea o poziţiune sigură şi neclintită neamului nostru, sau de-a renunţa cu totul la un rol în istoria lumii.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 185