Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Românul” a ‘nceput să devie interesant.
„L’Independance roumaine” publicase vro dare de seamă despre torturile suferite de ţărani în vrun punct al ţării, torturi cari sunt de-a dreptul o unealtă de guvernământ al partidului roşu, iar un ziar italian a reprodus acea dare de seamă, formulând o opinie foarte aspră asupra stărilor de lucruri din România.
– Vai de mine – strică „Pseudo – românul „ – cum să se scrie asemenea lucruri ca să le afle străinii? Ce opinie ş-or face de noi?
Iată singurul punct vulnerabil al pseudoromânilor noştri: ruşinea de străini, teama de ei, un foarte slab surogat pentru frica lui Dumnezeu şi adevărata iubire de ţară.
Precum am tradus fără a pricepe legile şi regulamentele noastre din limbi străine, precum toată îmbrăcămintea noastră, începând de la pălărie şi sfârşind cu ţintele bătute în talpa gheţii, totul e introdus din străinătate, precum introducem chiar făină şi unt de peste graniţă, tot astfel opinia ce-o au despre noi străinii e singura consideraţie serioasă pentru politicianii noştri.
La dreptul vorbind opinia rea a lumii despre „cutare” e foarte indiferentă pentru el dacă stă bine. Din contră, oricât de bună opinie ar avea cineva despre „cutare”, dacă el stă în adevăr rău părerea altora nu-i ajută nimic. Singurul lucru ce se poate cere e ca lumea să aibă o opinie exactă despre o naţiune, ca şi despre un om.
Ei bine, cine ne-ar numi barbari ar greşi oare?
N-ar greşi deloc. Cine dintre români are o cultură adevărată acela va fi tot de opinia aceasta şi singura sa părere de rău, precum şi a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, având tăria şi fecioria de simţiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizaţiei pe de o parte, numai viciile barbariei pe de altă. „Semibarbari”, iată termenul tecnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern [î]l va şi întrebuinţa, cunoscând că această stare e de o sută de ori mai rea decât barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizaţie.
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, văzutu-s-au undeva în lume, neesceptând China, Japonia, statele nigritane ale Africei, o stare economică mai rea, mai mizerabilă decât aceea a ţăranului nostru de la şes şi munte? Văzutu-s-au ţară agricolă, înzestrată de natură c-o bogăţie de-a dreptul miraculoasă, în care locuitorii să moară de foame precum au murit în realitate în anii trecuţi în unele judeţe de munte?
Există ţară în Europa în care decreşterea populaţiei să fie atât de mare ca la noi? Văzutu-s-au o descompunere a obiceielor casnice şi publice în gradul în care există la noi?
Şi când ne întoarcem la pseudocultura noastră şi vedem pe bulgarul Mihălescu, cu patru clase primare, administrând o ţară de oameni şi punând prefect pe un Chiriţopol, care a fost slugă, fecior în casă; când vedem alte patru clase primare, pe vestita vivandieră a regimentului de muschetari din Moldova, pe onor. Costinescu, redijând una din cele mai răspîndite foi, „Pseudo – românul „, când vedem nulitatea şi ignoranţa servind ca titlu de recomandaţie pentru înaintare pe scara socială nu ne convingem că suntem arhibarbari?
Când am întreba ce şi cât se citeşte în România am rămânea încremeniţi de mizeria intelectuală.
Există bunăoară un singur lexicon aproape complet al limbei române, operă de fond de mare valoare, cu toate mancurile ei de amănunte, lexiconul d-lui Cihac. Meritul acestei opere e cu atât mai mare cu cât volumul I e cea dendâi încercare reuşită a unui dicţionar comparativ al limbilor romanice luând de temei limba română. Îndoit merit.
Cîte exemplare au vândut autorul român în România? Două sau trei ni se pare, un număr cu totul ridicol.
Toată ediţia a fost cumpărată de franceji, engleji, germani.
Dar întrebe-se Alecsandri ce-a câştigat cu operele lui, din cari multe sunt nemuritoare, şi câţi l-au citit? Întrebe-se Odobescu ori Hasdău câţi cititori află în România? Oamenii vor da din umere şi vor râde. dacă nu i-ar încuraja dragostea de muncă, şi de obiectele ce le tratează, dacă nu i-ar încuraja străinătatea prin preţuirea dreaptă a celor ce scriu, desigur ş-ar arunca scrierile în foc. Pentru pătura superpusă de civilizaţie greco bulgară de la noi nu există nici limbă, nici ştiinţă, nici literatură românească.
Dar poate să aibă străinătatea o opinie atât de rea de noi precum o merităm? Intră în imaginaţia străinătăţii publicişti ca d-alde Carada, Fundescu, Basarabescu ş.a., învăţaţi ca Cernătescu, Crăciunescu ş.a., generali ca Cernat, directori de bancă naţională ca Costinescu, directori de minister ca S. Mihălescu, miniştri ca Giani, viceprezidenţi de adunare ca Sihleanu?
Este imaginabilă starea aceasta de lucruri şi se poate ea însemna altfel decât cu numele celei mai complete barbarii?
O! uniforme frumoase, craidoni scoşi din cutie şi cocote îmbrăcate după cea din urmă modă, bărbaţi muieri cari se sulemenesc fiind miniştri, astea le avem cu de prisos. Dar realitatea este completă ignoranţă şi corupţie sus, neagră ignoranţă şi adâncă mizerie jos.
Ş-acesta e poporul nostru românesc? Poporul nostru de acum 50 – 60 de ani, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimei, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, des braves gens cum zicea principele de Ligne acum o sută de ani?
Nu mai e de recunoscut. Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte.
Şi de unde vin toate acestea?
Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiece an avem o zi mare: Moşii.
Moşii – patres, moşia – patria, cu orânduielele lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe-o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de-aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage c-o împărăteasă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
