Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Schimbări mari e menit a vedea timpul nostru. Preoţimea catolică, care odinioară avea frînele lumii în mînă, a cărei diplomaţie pornea războaie şi încheia tractate de pace, al cărei spirit domina spiritul Europei întregi, e astăzi împinsă la o parte, ba nici măcar dezvoltarea nu se concede, în măsura în care s-ar permite libera propagare a ideilor socialiste de ex. În adevăr în Francia actuală nu credem că s-ar opune cineva la înfiinţarea unei facultăţi care să propage aşa-numitele ştiinţe de stat, precum filozofia dreptului, economia politică, administraţia, din punct de vedere socialist, nu ne-ndoim asemenea că astfel de credinţe ar putea fi profesate de orişicine – de străini ca şi de indigeni
– şi că, cu toate acestea, ar avea deplină libertate întru propagarea doctrinelor lor, întru creşterea poporului, după cum ar înţelege-o, numai congregaţiunilor catolice li se îngrădeşte aceasta.
Se zice, şi cu drept cuvînt, că, pentru a scrie istoria unei epoce, trebuie să fi trecut cîteva sute de ani de atunci încoace; contimporanii sînt cei mai răi istorici.
Această depărtare în timp s-ar putea înlocui însă prea bine prin depărtarea în spaţiu şi prin divergenţa căii urmate pe acest teren. dacă noi nu ne-am prea lua după cultura străina şi am privi-o numai ca un sprijin al germenului propriu de dezvoltare am fi poate apţi, prin împrejurarea că luptele cu clerul nu ne ating, să vedem o seamă de lucruri mai limpede decît apusenii.
Aşadar cînd vedem vechea clădire a bisericei catolice atît de aprig combătută în Apus, ar fi oare de sfătuit pentru noi de a urma tonul părţilor în litigiu şi de-a spune că cutare ori cutare are dreptate?
Din nefericire aşa se urmează în jurnalistica noastră. Cu aceeaşi uşurinţă cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine ne însuşim şi urile cari nu ne privesc cîtuşi de puţin, ba vedem citindu-se de cătră public, cu oarecare sete, romanele tendenţioase şi de senzaţie cari fac din iezuiţi bunăoară sau din alţi călugări catolici reprezentanţii celor mai rele instincte şi a celor mai grozave crime.
În realitate biserica a voit dominaţiunea asupra spiritelor şi o voieşte încă, odată în mod absolut, astăzi s-ar mulţumi cu libertatea care se permite celorlalte confesiuni. Se înţelege că această dominaţiune asupra spiritelor nu putea fi în trecut fără o nuanţă politică, după timp şi după ţară. În Mexic catolicii sînt republicani, în Franţa monarhisti, iar calităţile sau defectele clerului sînt cam în genere acelea ale rasei în mijlocul cărei trăieşte. La spaniolii, ce se fanatizează tot atît de uşor pentru republică ca şi pentru monarhie, pentru o idee ca şi pentru alta, şi clerul cată să fie fanatic; în Italia, deşi scaunul catolicismului, el era cu mult mai tolerant şi mai liber cugetător decît în alte ţări; deci clerul va purta, poate într-un grad mai pregnant , caracterul îndoit al epocii în care trăieşte şi al rasei căreia îi aparţine. Toleranţa sau netoleranţa, asprimea sau blîndeţea lui va fi aceea ce-l caracterizează pe popor însuşi. Germanii, cari sînt de un caracter mai îndărătnic, au avut un cler mai neîngăduitor decît italienii, ba mai mult încă, biserica reformată din Germania poartă aceeaşi maculă de judecaţi a ereticilor, de arderi de viu a vrăjitoarelor ca şi biserica cea catolică. Atîrnă deci de energia cu care un popor îşi însuşeşte o idee, atîrnă de calităţile înnăscute ale lui ce formă va lua şi biserica lui. Cu aceeaşi energie cu care republicanii tăiau în secolul trecut capetele tuturor cari-şi permiteau a avea alte idei, clerul răsărit din acelaşi popor persecuta odinioară pe aceia care nu-i păreau îndestul de catolici. Atîta despre biserică ca instituţie împămîntenită într-o ţară oarecare.
Cît despre catolicism ca instituţie universală, nu putem tăgădui meritele lui într-adevăr estraordinare pentru cultura omenească.
Pusă în faţa unor rase aspre, abia răsărite din locuinţele lor primitive şi abia aruncate asupra civilizaţiunii antice, pe care au călcat-o în picioare şi au nimicit-o, biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultura în genere, dar chiar pentru libertatea dezvoltării omeneşti.
Într-un timp de aservire generală, într-un timp în care numai naşterea, deci numai descendenţa din iluştrii luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de duşmani, oricît era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. Şi, precum spiritul şi caracterul înving totdauna în lume puterea brutală, tot astfel micul David au învins pîn-în fine pe uriaşul Goliat al evului mediu cu tot întunericul şi esclusivismul lui. Caracteristic şi vrednic a se recunoaşte în favoarea catolicismului e tendinţa de-a nu baza creşterea poporului pe idei abstracte, cari să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care să îmblînzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale bisericii. Arhitectura, muzica, sculptura şi poezia au fost puse în serviciul bisericei pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atît de bîntuit sau de patimi, sau de golul lui propriu, de urît. Aruncat din nevoie, în urît, din urît în nevoie, stări imanente naturii noastre şi cari nu se pot înlătura pin mîna de creier de care dispunem, arta bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecţii, muzica şi arhitectura în genul sublim, au înălţat, prin mijloace lesne de înţeles pentru toţi, sufletul omenesc, în decurs de sute de ani, peste nivelul vieţii de rînd şi a nevoilor zilnice. Toate popoarele cari o posed înalta civilizaţiune astăzi, dacă nu sînt, au fost măcar mult timp catolice.
Despre învăţămînt cată să notăm asemenea că atît cel popular cît şi cel înalt sînt creaţiuni ale acestei biserici. Cumcă prin învăţămînt biserica a urmărit şi scopurile ei proprii e nu numai adevărat, dar şi foarte natural. Nici n-am înţelege ca o instituţie să înfiinţeze anume şcoli contra sa. Aceasta însă n-a împiedicat ca spiritul pe care ea l-a crescut să se îndrepteze în contră-i şi s-o renege.
E o istorie veche aceasta că orice formă nouă de cultură e duşmana formei din care s-a născut, că fiica e duşmana mumei, şi povestea biblică a lui Cain, în formula ei nouă, de luptă pentru existenţă, are loc tot aşa de mult la curenturi intelectuale ca şi la cele materiale.
Lupta e însă departe de a fi mîntuită şi învingătorul momentan nu este totdeuna cel definitiv. Religia are în favorul ei reforma gata şi pozitivă, pe cînd curentul opus n-are nimic gata, nimic format încă. Încercările de speculaţiune metafizică, cari culminează în ipoteze şi sînt tot atît de deosebite ca şi scriitorii lor, sînt departe de a constitui convingeri pozitive pentru milioane de oameni. Prin lupte ca cea de astăzi, prin mai grele încă, a trecut deja biserica; ea a avut însă inteligenţa de a-şi muta punctul de gravitaţie cam tot în ţările cari aveau mai mare nevoie de ea, încît totdeuna a aflat puteri nouă şi proaspete pentru a Ie opune negaţiunii pure pe care a întîmpinat-o de atîtea ori în cale.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI