Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ptolemeu, fiul lui Lagus, istoriseşte scriitorul Lucian, aduse în Egipt două curiozităţi: un sclav cu două feţe, negru corb pe o parte, alb ca laptele pe cealaltă, şi o cămilă cu totul neagră.
Regele spera ca vederea acestor rarităţi va aţâţa surprinderea supuşilor şi va mări gloria sa; adună dar pe egipteni la teatru, unde li se espuse pe rând omul şi cămila. Fiasco complect pentru mărinimosul principe: unii spectatori nu-şi putură stăpâni râsul, alţii, cuprinşi de spaimă sau ca să nu-şi profaneze mai mult simţimântul frumosului privind la aceşti monştri, fugiră din teatru. Cămila fu lăsată să moară de foame, sclavul fu dăruit.
Tot cu doi monştri ne gratifică zilele acestea şi maiestrul de conferinţe, d. I. Crăciunescu: întâiul, discursul plagiat, omul cu două feţe, cum am zice; secundul şi cel din urmă, întâmpinarea sa, cămila moartă de foame a regelui Ptolemeu.
Analizarăm în coloanele acestea, acum opt zile, capul d-operă (ridiculus mus) al maiestrului, publicat în „Monitorul oficial”; câtă surprindere a pricinuit în publicul inteligent espunerea noastră se poate constata din faptul că administraţia ziarului abia mai posedă câteva exemplare pentru colecţie din numărul de la 3 ianuarie. Astăzi semnalăm şi recomandăm atenţiunei lectorilor secunda elucubraţiune a eruditului în plagiaturi.
Răspunde d. Crăciunescu în numărul nostru de alaltăieri:
1) Da, este adevărat, în loc de a-mi da osteneala să produc ceva original, în loc de-a imprima cugetării tiparul individualităţii mele, am plagiat după „Guardia” chiar primul paragraf cu care debutai în discursul rostit înaintea profesorilor de la universitate;
2) Da, nu tăgăduiesc, am plagiat şi alte paragrafe, platitudini chiar accesibile inteliginţelor celor mai comune;
3) Îmi pare rău în fine că n-am avut timp să fiu şi mai complect în acest soi de compunere. Însă, continuă d-sa, sunt scuzabil pentru toate acestea fiindcă în întâiul ordin:
- a) Vin atât de târziu în rândurile învăţaţilor;
- b) Am atât de puţină ambiţiune să produc ceva original încât:
- c) Mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap să caut cu orice preţ a nu plagia.
Şi apoi în alte ordine de scuze adaogă:
- A) Plagiatul se întâmplă zilnic: Beaudrillart n-a plagiat pe Bastiat?
- B) Moralistul Labruyere legitimează plagiatul: le choix des pensees est invention; de când nu mai e adevărat?
C-un cuvânt, o mărturisire categorică a săvârşirii plagiatului şi o încercare de scuză, de legitimire, alcătuiesc al doilea monstru al d-lui Crăciunescu.
Ar urma să deschidem aci o parenteză şi să întrebăm pe conferenţiar: De când cuvântul „plagiat” se traduce prin eufemismele rezumat şi reprodus? De ce se fereşte a întrebuinţa vorba proprie acolo unde se cuvine? Dar nu mai relevăm aceasta: culpabilului e dat a recurge la orice mijloace de apărare; o singură rugăminte avem să-i adresăm: să caute espresiunile cele mai politicoase, cele mai conforme bunului ton prin care s-ar desemna cuvântului mărturisire calificativul ruşinoasă şi legitimării atributul neadevăr şi să binevoiască a le considera ca zise de noi.
În adevăr este ruşinos din partea unui doctor în litere, profesor la facultate să zică:
N-am avut nici timp, nici cap să concep prolegomenele unui discurs ţinut la Universitate şi am preferit să deschid pe „Guardia „, care mi le-a dat gata; puţin [î ]mi pasă de auditor, de şcolari, mai ales cari n-au nici moral nici caracter etc.
Dar nu numai lipsa de pudoare încununa regiunile friguroase, înălţimile îngheţate ale eruditului nostru şi, de astă dată ierte-ne lectorul că nu ne putem reţinea indignarea, d-sa a săvârşit o crimă. Da, a comis un spergiur contra ştiinţei, violând cele mai sacrosancte tezaure ale clasicismului, conrupând adevăratul lor sens.
Ce susţine şi ce combate Marcu Aureliu în cartea 1 a confesiunilor sale? Laudă pe profesorii casei sale, mulţămeşte strămoşului său că nu l-a lăsat să frecventeze şcoalele publice, pe cari le critică cu înverşunare. Cu totul altfel interpretă d-l Crăciunescu acest paragraf – consecuenţa naturală a celor ce fură cuvinte când nu le au – d-sa atribuie lui Marcu Aureliu părerea care convinge singură, fără să facem apel la istoria omenirii, de importanţa rolului ce a luat şcoala ca factor în constituirea civilizaţiei unui popor. Ciudată literatură clasică! Et nunc plaudite vos Romani am putea zice colegilor săi de facultate. Dar dacă Marcu Aureliu a susţinut aceasta cum rămâne cu Quintilian, profesor stipendiat de stat şi cu păreri opozite d’ ale acestui împărat? Ce se mai alege de Juvenal, care într-una din satirele sale scrie: Poenituit multos vanae sterilisque cathedrae?
Marcu Aureliu şi Juvenal a lăudat şcoala sau Quintilian? Nu e vina noastră dacă d. Crăciunescu n-a citit pe „Guardia” şi pe pag. 226; d-sa promite că l-ar fi plagiat şi acolo, dar n-a avut timp! Vina e a acelor ce l-au recomandat ca destoinic a fi profesor de facultate, căci noi îl cunoaştem demult şi, din ruptul capului, ştiind ce preţuieşte, nu l-am fi dispensat de concurs. Tezele d-sale cari au câştigat titlul de doctor sunt lucrări străine, toţi o ştiu, afară poate de capii instrucţiunii publice. Aderer, profesor la Charlemagne, maestru de conferinţe la St. Barbe, i-a scris teza latină Comparaţiune între Erodot şi Tucidid. Gaston Boissier, profesor de literatura latină la Sorbona, i-a lucrat pe cea franceză: Le peuple roumain devant ses cants nationaux, iar bărbaţii erudiţi, doi-trei câţi avem în ţară, au oferit cu plăcere d-lui Crăciunescu pentru d. Boissier materia acestei din urmă. Fără dânşii ilustrul rector de azi ar fi rătăcit încă mult şi bine în regiunile gheţoase ale ingratei ştiinţe. Dar talentul concepţiunii cine nu-l cunoaşte? O probă între altele, devenită proverbială la Paris: mutismul său la moartea părintelui Snagoveanu!
Sărmanul La Bruyére, şi pe dânsul l-a chemat în ajutor pentru ca să-l mutileze ca pe împăratul filozof. Se vede că d. Crăciunescu crede că a rupe şase cuvinte dintr-un paragraf şi a le aşterne pe hârtie este a produce argumente? Se poate pentru plagiatori; noi însă complectăm paragraful citat din Labruyere, chiar abuzând peste măsură de spaţiu, sperând că cel puţin acum s-o umili îngâmfatul nostru pedant.
Iată ce zice La Bruyére (L’Art d’ecrire par Charles Gidel, Ollendorf editeur, Paris, pag. 103):
II y a des esprits, şi je l’ose dire, inférieurs et subalternes qui ne semblent faits que pour ętre le régistre ou le magasin de toutes les productions des autres génies. Ils sont plagiaires, traducteurs, compilateurs: ils ne pensent point. Ils disent ce que les auteuis ont pénse ; et comme le choix des pensées est invention ils n’ont rien d’original et qui soit ŕ eux, ils ne savent que ce qu’ils ont apris et ils n’apprennent que ce que tout le monde veut bien ignorer, une science vaine, aride, denuée d’agrément et d’utilité, semblable ŕ une monnaie qui n’a point de cours.
Socotim că n-am putea să zugrăvim mai bine pe ilustrul nostru contradictor decum o face Labruyere. Să-l mai invoace şi altădată în susţinerea tezei sale!
Cel puţin în materie juridică d. magistrat Crăciunescu ar fi trebuit să nu ignore că înainte de 1791 nu exista nici o legislaţiune relativă la dreptul autorilor (consultaţi: Études sur la proprieté littéraire par Ferd. Worms şi Propriété litterairé par Robert le Barrois D’orgival ); că, într-un timp când reputaţia autorilor atârna de favoarea celor mari, Voltaire, Racine, Pascal, Labruyere prea puţin se îngrijeau dacă alţii ‘i plagiază. Ei scriau p-atunci :
II en est des livres comme du feu de nos foyeis, on va prendre ce feu chez son voisin, on l’alume chez soi, on le communique ŕ d’autres et il appartient ŕ tous.
A legitima dar plagiatul invocând autoritatea lui Labruyere ori Voltaire echivalează cu a căuta cristianismul înainte de Christ. Strînsă logică, profundă erudiţie!
Desfidem în fine pe d. Crăciunescu a dovedi că Baudrillart a plagiat pe Bastiat. [î ]l citează, [î ]i reproduce sistemele, dar nicicând Baudrillart n-a deschis pe Bastiat la pag. 105 şi, plagiând-o, n-a făcut din cuprinsul ei pag. 90 a operii sale.
Numai d. Crăciunescu a putut să ia deviza din Juvenal:
Lucri bonus est odor ex vre Qualibet.
Baudrillart cunoaşte regulele omeniei şi trăieşte la Paris.
Dar la urma urmelor să presupunem că ar fi rostit d-l Crăciunescu discursul său la Paris, nu la College de France, desigur, ci cel mult înaintea debitanţilor de vin la Tivoli-Vaux-IIall bunăoară. Ar fi avut oare curajul să se înfăţişeze acolo cu „Guardia” şi Ernest Renan în loc de-a se munci să-şi facă un discurs? De ar fi îndrăznit în adunare ar fi fost fluierat şi a doua zi ziarele l-ar fi veştejit pentru vecie. Dar la noi, la marginea Orientului, ce nu se debitează, numai bani să iasă!
Credem că de astă dată maestrul de conferinţe e satisfăcut şi cu prisosinţă convins că nu dup-o concluzie preconcepută obicinuim a ne modela critica.
Încă un cuvânt.
Nu contestă, nici afirmă d. Crăciunescu că ar fi plagiat şi alte paragrafe pe lângă cele indicate de noi acum opt zile… Conform făgăduielii notăm aci încă câteva izvoare în cari d-sa şi-a botezat discursul. Nu pare rău cu tot dinadinsul că, din lipsa de spaţiu, nu putem uza de astă dată de partida dublă, româneşte-franţuzeşte, ca în numărul anterior; trimitem dar pe lector la pag. VI, VII, 106, 162 şi 273 din Questions Contempo-raines par Ernest Renan, 2- eme edition, Michel Levy, Paris; la pag. 197, 198 şi următ. din „Guardia”, oper. cit. în fine, fără voia noastră sântem siliţi înainte de a termina să deziluzionăm chiar pe rectorul Universităţii, căruia conferenţiarul [î]i adresează o meritată laudă în finele discursului. Ei bine, nici meritele, nici etatea, nici activitatea onor. d. Zalomyt n-au fost suficiente spre a inspira d-lui Crăciunescu o idee originală. Nu! A trebuit să răsfoiască elogiul răposatului Claude Bernard şi Lettre a un ami d’Allemagne ale lui Ernest Renan pentru ca să poată zice despre cei 30 de ani de activitate ai veneratului profesor grande mortalis aevi sfatium.
Totuşi d. Crăciunescu continua a fi maiestru de conferinţe, profesor de facultate, ba, culmea indiferinţei, ne trămite după opt zile de matură gândire un monument întreg de… platitudini şi de neesactităţi şi o jumătate de citat din La Bruyere. N-avem oare dreptul să raportăm asupra acestor vremuri ciudate ceea ce George Sand scria după 1840 într-un moment de amărăciune:
Que notre epoque est bete et triste, sans grandeur et sans prestige. Si, au moins, elle etait bonne et honnete, on lui pardonnerait d’etre ennuyeuse; mais elle est entre les mains des juifs et, si Jesus re-venait, ces gens-la le remettraient en croix.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI