Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Se zice… nu afirmăm, căci ne întemeiem numai pe zvonul public… se zice că la Curte s-ar fi observat cu oarecare părere de rău lipsa d-lor Lascar Catargiu şi general Florescu în ziua proclamării regatului. În adevăr amândoi bătrânii senatori au avut bucuria senină în acea zi de-a vedea, nu pentru deşertăciunea lumească a lucrului, dar pentru importanţa lui politică în vederea unor evenimente viitoare, erigerea României la rangul de regat.
Însă în această bucurie senină a trebuit să cază o picătură de amărăciune: fostul colonel de vânători, actualul general Leca, a luat iniţiativa acestei propuneri.
Raportor în Senat a fost d. Ion Ghica. Foarte bine şi cu cale. D. Ion Ghica are renumele de-a nu fi fost tocmai favorabil principelui şi, din timpul războiului franco-german şi a afacerii de la sala Slătineanu, există oarecari reminiscenţe pe cari, faţă cu regele, d. Ion Ghica face bine de le şterge. dacă e vorba să inaugurăm o eră nouă, şi revoluţionarii de ocazie şi cei de meserie să-şi plece capul şi să solicite din nou o iertare care li s-a dat demult.
Nu e tot astfel cazul cu d. general Leca. Gura care ar fi putut să-l ierte e închisă pentru totdauna; mâna care i s- ar fi putut întinde cu prietenie şi milă, ca odinioară, se preface în ţărână. Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici ; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.
Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunţa porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeaşi poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cât de departe este de a şti izolarea şi retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în „România liberă”, prin care se punea la dispoziţie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil”.
Dar au conspirat toţi atuncea, şi conservatori şi liberali? Ei şi?
Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se ‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la ‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca.
Noi înşine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte şi întunecând momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creţ cu creţ toate zbârciturile negrului şi criminalului monstru.
Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lângă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mâna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui? dacă pe colonelul de la vânători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general.
În decursul istoriei noastre s-au întâmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ştefan-Vodă, Petru, pronumit Rareş.
Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în acelaşi timp în Moldova: polonă, tătară şi turcească. Întâmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Ţarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnişori ilegitimi ocupară tronul, până ce fiul leului se arătă din nou la marginea ţării. Unii boieri, pentru a câştiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că soseşte, uciseră pe domnişorul ilegitim după vremuri şi alergară înaintea lui Petru să i se închine, espunându-şi meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blând precum se ştie. Mulţumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da… a pus să le mulţumească călăul.
El n-a primit coroana sa proprie din mâni de ucigaşi şi bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicând.
Aşadar nu credem că e loc de mirare dacă în vremi mai blânde, dar totuşi în momente în care ţara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenţi, mai ales din cei bătrâni ai partidului conservator, deşi au aclamat cu bucurie principiul regalităţii, au evitat totuşi de-a se ‘ntâlni faţă în faţă cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi iniţiatorul acelei idei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII