Şedinţa de ieri a Senatului a fost una din cele mai interesante şi mai instructive.
Galerii şi tribune gemeau de public, căci se ştia cumcă era la ordinea zilei dezvoltarea a două interpelaţii una, anunţată de d. Carp, cu privire la un ciudat comunicat al guvernului, publicat în Monitoru care se renunţa la dreptul de-a scădea rubla la adevărata ei valoare, a doua anunţată de d. V. Boerescu în privirea scandalului întîmplat la Curtea de Argeş. Lungi mea şi vioiciunea discuţiunii asupra cestiunei a doua ne face să-i dăm preferenţa în şirurile de faţă.
D. Vasile Boerescu a dovedit cu acte autentice în mînă şi a pus afară de orice îndoială faptul în sine şi funestele lui urmări dacă va servi de precedent şi pentru alte cazuri.
Tînărul Codreanu, fost medic al plăşii Gălăşeşti din judeţul Argeş, era român, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, studiase seminariul şi nu numai că n-a refuzat ajutoarele religiei, ci le-au cerut chiar înainte de a muri. Cu toate acestea d-rul Russel ştiu sa zădărnicească confesia şi împărtăşirea şi-l lăsă să moară pe oaspele său fără sprijinul religios, ba i-a făcut autopsie fără autorizaţie, răspîndi vorba c-a fi fost liber-cugetător şi nihilist, încercă să mituiască pe preotul bis[ericii] Sf. Gheorghe pentru a-i concede îngroparea unui necreştin, au întîmpinat pe secretarul episcopiei şi pe cei trei preoţi trimişi de P.S.S.Episcopul de Argeş cu declaraţia că răposatul a fost nihilist, închizînd cu cheia uşa camerei în care era cadavrul, a susţinut că răposatul dispusese înmormîntare civilă prin viu grai şi a invocat de martori pe sine, pe soţia sa şi pe d-rul Stăncescu, au încercat a îngropa cadavrul fără preot, ţiind deasupră-i un discurs scandalos şi anarhic, în care a spus că societatea actuală e împiată de cîţiva despoţi ce sug necontenit din sîngele şi sudoarea omenirii, şi n-au cedat decît după ce ajutorul de subprefectură, asistat de un singur călăraş, l-au oprit de a înmormînta cadavrul fără rugăciunile cuvenite, deoarece d-rul Russel n-a putut să probeze legalmente aceea ce susţinea decît invocîndu-se de martor pe sine, pe soţia sa şi pe d. Stăncescu; iar acest din urmă, singurul a căruia mărturie putea fi de valoare, declarase c-o zi înainte contrariul.
Şi care a fost purtarea prefectului şi a guvernului faţă cu acest scandal?
D. prefect Racoviţă, departe de-a numi cel puţin o anchetă care să constate la faţa locului adevărul, a cerut şi obţinut destituirea ajutorului de subprefect şi permutarea subprefectului pe temeiul unor informaţiuni date numai de d-rul Russel. În acelaş timp era vorba în cercurile guvernamentale de-a mai însărcina pe d-rul Russel cu îngrijirea sanitară peste mai multe plăşi din judeţul Argeş drept răsplată pentru purtarea sa eroică faţă cu P.S.S. Episcopul şi tot atunci au apărut în „Românul”, organ al guvernului şi îndeosebi al d-lor Brătianu şi Rosetti, un articol fulgerător, prin care purtarea prefectului şi a d-rului Russel era lăudat[ă], iar acea a episcopului de Argeş precum şi a funcţionarului administrativ ce-i sprijinise acţiunea era criticată cu asprime liber-cugetătoare.
Ne-am fi aşteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate de „Românul” şi de ortaua roşie, d. Brătianu le va lua pe mînecă împreună cu întreaga lor responsabilitate şi va avea, de nu mai mult, cel puţin curajul opiniilor sale şi ale confraţilor săi nihilişti.
Dar curajul opiniunilor e o virtute cetăţenească, necunoscută în tabăra roşiilor.
Cu o mlădioşie vrednică de diplomaţii bizantini şi cu un spirit de neadevăr care cu greu şi-ar găsi păreche, d. Brătianu a negat pur şi simplu toate celea. Prefectul de Argeş n-a ştiut nimic de toate împrejurările şi s-a luat numai după informaţiunile eronate ale dr. Russel.
Oare d. Brătianu nu vede că simplul fapt al ascultării aserţiunilor unui străin contra unei autorităţi eclesiastice a ţării e îndestul de caracteristic?
În urmă d-sa a declarat că nu dispusese nici o destituire, nici o permutare, deşi prefectul i le-a cerut, şi că, în urma refuzului său de-a îndeplini cererea prefectului, acesta şi-a dat demisia, care a fost primită, numindu-i-se un succesor.
Cine nu vede că toate acestea erau făcute c-o zi înainte pentru a conjura furtuna care se ridicase prin presă şi în public contra turpitudinei liberale? Nu, d-sa, departe de a-şi susţinea ideile ce le urmase în fapt c-o zi înainte, dispusese de frică şi peste noapte, ca o surprindere, demisia prefectului şi menţinerea persoanelor a căror destituire o hotărîse. Şi o dovadă şi mai limpede că toată declaraţia sa din Senat era neadevărată este că n-a voit să voteze sau să susţie moţiunea d-lui Boerescu, prin care nu i se cerea decît să dezaprobe în public pe prefect şi să aprobe pe cei ce-şi urmaseră datoria.
Dovada sincerităţii declaraţiunii sale o putea da şi n-a dat-o, deci rămînea. numai ca declaraţiunile ca atari să fie combătute şi arătate ca fiind cu totul neverisimile, ceea ce s-a şi întîmplat prin cuvintele I.P.S.S. Mitropolitului Moldovei şi al Sucevei.
În aceeaşi zi în care d. Brătianu făcea declaraţii sumise de supunere şi respect pentru biserică tratase cu dispreţ pe mitropolitul Moldovei, zicîndu-i că nu vrea s-audă de popi.
I.P.S.S. Mitropolitul a dovedit apoi cum guvernul liberal întrece orice margine în nerespectarea bisericei, cum a prefăcut localul episcopiei de Huşi în cazarmă, iar localele din Buzău şi Craiova în tribunale, cum i s-a trimis în seminarul de clerici de la Iaşi un profesor care e călugăr fugit din mănăstire şi însurat fără dispens, cum la seminarul de clerici de la Curtea de Argeş s- a numit profesor… cine? Chiar acest doctor Russel.
Efectul cuvintelor I.P.S. Sale a fost zdrobitor; d. Brătianu n-a răspuns, a îngînat cu glasul înecat şi tremurător scuze, întrebuinţînd subterfugiul că toate acestea se fac pentru a-l răsturna de la guvern.
Şi ce poate oare zice d. Brătianu decît atîta? Are mai multă minte, mai multă seriozitate, mai multă nobleţă de suflet pentru a vedea că nu politica putea fi motivul vorbirii bătrînului archiepiscop al Moldovei? Dar chiar prin această banalitate înţelege, nici respectă biserica, mai dovedind pe deasupra că toată tendenţa şi tot gîndul d-sale şi a acelei odioase şi înjosite bande de esploataţie ce o reprezintă nu este- ziua şi noaptea- decît puterea, puterea şi iarăşi puterea, iar mai cu seamă bugetul. Nici o altă gîndire mai înaltă, nici un interes de ordine superioară nu poate fi înţeles de ei.
De aceea se şi vedea că, pe cînd public şi Senat ascultau în adîncă tăcere cuvintele spuse lin şi cu blîndeţe de arhipăstorul Moldovei, cîteva naturi catilinare, cîţiva roşii din Senat, cîţiva indivizi, a căror ignoranţă şi înjosire morală îi împiedică de-a avea vro credinţă în lume, întrerupeau cu vorbe necuviincioase pe bătrînul şi venerabilul mitropolit, ba-l înjuriau chiar [cu] jumătate glas.
Oricare ar fi opinia cuiva asupra libertăţei religioase şi a liberei-cugetări, va îi trebuit să rămîie indignat de cinismul roşilor, de lipsa de pudoare cu care a doua zi retrag cuvinte şi acte spuse c-o zi înainte.
Fără caracter, fără convingeri, fără curajul opiniilor susţinute şi puse-n lucrare, c-un cuvînt fără umbră de demnitate omenească sînt şi rămân sectarii roşii, această nouă religie politică şi socială din România, al cărei scop e banul şi esploatarea naţiei, iar mijlocul minciuna şi amăgirea.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X