[„ŞI-AU PIERDUT SĂRITA…”] – de Mihai Eminescu [24 – 25 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Şi-au pierdut sărita confraţii de la „Românul”.

Nu e vorba, adevăr mai crud decât cel pe care l-am spus în privire-le, că, la adecă vorbind, partidul pe care îl reprezintă e compus din străini veniţi de ieri alaltăieri, cari au tot aşa de puţin drept de a determina soarta României precum [î]l au evreii bunăoară, un asemenea adevăr nu le-a mai spus nimeni; el i-a durut şi i-a ameţit. Loviturile repezi şi dupăolaltă cîte au căzut din parte-ne asupra acestor titve incapabile decât de mistificări şi neadevăruri le-au ameţit, încât, neputând răspunde, neavând ce să răspunză ad rem, obiectiv, au început să aiureze, să vorbească în dodii şi-n bobote, ca netoţii ori ca surzii.

În urma acestei ameţeli vedem curioase lucruri. Într-unul din numerile Pseudo-”Românului” vedem acuzarea că reacţionarii ameninţă pe rege cu asasinatul dacă nu-i va chema la putere.

Cari reacţionari? Când?

Unde?

Dar mai ştiu ei ce vorbesc când îi apucă istericalele fanariotice?

Mai ieri ne numeau pseudoînvăţaţi şi falsificatori ai teoriei Lamarck darwin.

În adevăr, cine sunt învăţaţi s-au întrolucat la redacţia „Românului”. Descoperirea unităţei fiinţelor organice, făcută în acelaşi timp de Gothe şi de Lamarck, şi legile diversificării acestei unităţi şi ale evoluţiunii, teorie atât de splendid dezvoltată de Darwin, ne este nouă mai puţin cunoscută decât celor patru clase primare şi coardei de violoncel care redijează „Românul”. De când cu răscumpărarea căilor ferate s-au deşteptat cumplit redacţia din Strada Doamnei şi Carada e în primejdia de a fi numit doctor al Universităţei din Cambridge.

Dar, în sfârşit, ce suntem noi de vină dacă constatăm un fapt pe care nimeni nu îl poate contesta, că partidul roşu consistă în cea mai mare parte din străini (greco – bulgari ) vicleni şi maloneşti, incapabili de a se asimila rasei române, incapabili de a o pricepe chiar? Ne pare rău că aşa este. Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România; ne pare rău că tocmai clasa actual dominantă e incapabilă de ştiinţă, de arte, de adevăr, cu un cuvânt de orice activitate la care se cere o inimă dreaptă şi o inteligenţă clară, ne pare rău că aceşti oameni, incapabili de o concepţie puternică, duc statul din rău în mai rău, din espedient în espedient; dar nici suntem în stare a le lărgi craniile şi a le face mai încăpătoare, nici a le lărgi piepturile încovoiate şi a face bătaia inimei mai energică, mai liberă, mai generoasă.

În vechiul nostru obicei al pământului existau mijloace de înlăturare. „Om vrednic de râs şi de ocară” nu se putea face după olachale nici popă, nici ostaş, nici dregător ; nici om însemnat de Dumnezeu cu darul şchiopătăciunii, a încrucişării, cu cocoaşă ori cu un alt ponos.

Desigur că nu mai departe decât acum o sută de ani nu s-ar fi găsit vlădică român să popească vro mutră de patriot, nici Domn care să-i învrednicească cu vro dregătorie. Aşa era lumea pe atunci, cuminte.

Azi, în vremea drepturilor imprescriptibile ale cetăţeanului, nu putem opri ca ăl mai cocoşat să fie mai mare în gardă şi să ajungem de râsul chioarei.

Pe zi ce merge însă istericalele bizantine se urcă crescendo.

Astfel în cel din urmă număr Pseudo „Românul” ajunge a ne zice că nu ne-a crezut atât de răi şi atât de cruzi încât să fim în contra înfiinţării de spitale în sate.

N-aibă grijă „Românul”. Nu suntem în contra, ci pentru înfiinţarea acestor spitale.

Dar asta nu ne opreşte de a deplânge nenorocita necesitate de a se înfiinţa asemenea spitale, cum nu sunt în nici o ţară din lume. Deplângem că noii fanarioţi au fost în stare a reduce poporul nostru la atâta mizerie materială încât asemenea aşezăminte să fie necesare şi ne îndoim totodată că ele ar putea fi mai mult decât un paliativ la rele a căror rădăcină e socială şi politică.

Cauza morbidităţii ţăranului român este esploatarea neomenoasă la care este supus în linia întâia din partea statului, în linia a doua de către mulţimea nenumărată de străini pe cari îi susţine cu munca lui. Cauza e demagogia, care se hrăneşte din spinarea lui, uzura roşie, administraţia roşie, sporirea bugetelor de cheltuieli ale statului, judeţene şi comunale, prestaţiunile făcute pe moşiile roşiilor, sărăcia ce urmează de acolo că i se fură timpul fără compensaţie, regimul alimentar rău; iar nu clima şi epidemiile.

Sub aceeaşi climă poporul nostru era sănătos şi sporea până mai alaltăieri, sub Mihai Sturza, sub Barbu Ştirbei, sub Grigorie Ghica.

Dar el e bolnav şi scade sub domnia a d-alde C.A. Rosettis, Flevas etc., scade de greutăţile imense ce i le impune întreţinerea unei xenocraţii fără minte şi fără inimă.

Iată ceea ce am zis şi ceea ce repetăm. Ameţeala în care au căzut redactorii foii fanariote nu-i justifică deloc şi nu le dă dreptul de a ne atribui vorbe ce nu le-am spus. Nici am numit poporul ce munceşte şi plăteşte canalie. Pentru plebea superioară, pentru acele mii de demagogi cari trăiesc direct sau indirect din buget am păstrat acest epitheton ornans, pentru cumularzi, lefegii, agenţi electorali plătiţi, cârciocari şi coţcari cari s-au vârât până şi în comunele rurale; iată pentru cine păstrăm epitetul, nu pentru bietul nostru popor, pe care numai prefectul roşu d. Vidraşcu îl numeşte sălbatic într-o ţară civilizată.

Ignoranţa lui, sărmanul, e mai bună decât ignoranţa pospăită a acelor redactori ai „Românului” cari, prin frustrarea statului, grămădesc milioane şi segerează în oameni mari. Pentru aceşti ignoranţi nesăţioşi se bagă ţăranii în spini şi pâraie îngheţate manu militari, pentru a plăti rămăşiţe mincinoase sau plătite o dată unor tâlhari ; pentru aceşti ignoranţi se vinde patul, vaca, oaia, cenuşa din vatra ţăranului; pentru a plăti diurnele, recompensele naţionale, pensiile reversibile, misiunile în străinătate a acestor ignoranţi se iau de pe ţăran şapte piei şi se vinde dator pe toată viaţa, de nu-i mai poate nimeni; ajuta, nici D-zeu din cer, necum un reversibil cu sticla de decoct de muşăţel.

Iată răul şi un rău la care desigur nu sunt de vină oropsiţii şi defăimaţii boieri. Pentru a ajunge cineva alături cu boierii trebuia să muncească, să se distingă. Pentru a fi mare om la roşi se cere să fi comis vreo trădare, să te fi compromis, să fii imposibil altfel.

Atunci braţele marelui partid îţi sunt deschise; deschisă calea la avere şi influenţă Dar de unde să-şi facă această avere fără pierderea altuia?

Prin producţiune proprie?

Dar ce-a produs, ce-a învăţat a produce Carada, Costinescu, Eliad – cârciumărescu, Fleva, Stolojan, Pherekydis e tutti quanti? Nimic, absolut nimic. În ce bunuri de utilitate pot ei să prefacă materiile prime? Ce industrii, ce meserii au introdus în ţară? Nimic.

Industria palavrelor şi prăvăliile de minciuni.

Dar acestea într-o ţară cinstită nu fac parale, numai la noi se plătesc cu 120 milioane pe an.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.