[„ŢI-AI GĂSIT…”] – de Mihai Eminescu [15 iulie 1882]

Ţi-ai găsit să ‘nţeleagă învăţaţii „Pseudo-Românului” un adevăr cât de simplu.

Am arătat în unul din numerele trecute că darea directă e cea mai dreaptă şi cea mai morală dintre toate. Bucurie pe confraţi acum că susţinem şi noi ceea ce dumnealor susţin şi că dumnealor sunt demult pentru substituirea impozitelor indirecte prin cele directe.

Asta va să zică a nu se pricepe defel în materie de economic politică. În adevăr dările directe sunt cele morale; în adevăr ele sunt direct simţite de popor şi opinia lui se formulează mai lesne pentru sau contra unui guvern când darea e directă şi nu i se escamotează pe nesimţite din buzunar. Dar politica impozitelor nu e un act de liber arbitru. Un financiar nu poate alege sistemul care e mai bun, ci acel care e mai aplicabil şi dă rezultate practice mai imediate.

Dările directe sunt idealul politicii financiare, însă acest ideal nu se poate ‘ntroduce a priori, ci e rezultatul dezvoltării şi stării economice a unui popor.

Daca privim mai de aproape în ce consistă viaţa economică a societăţii vom constata următoarele:

Omul nu poate scădea sau adăoga la materia existentă un atom măcar. Eternă, pururea tot în aceeaşi cantitate ca-n ziua cea dentăi a creaţiunii, natura ne-o împrumută să putem opera schimbări asupra ei; a o spori sau împuţina nu putem.

Schimbările deci pe cari le operăm asupra ei sunt numai de trei feluri:

Întâi, schimbări de formă. Aceasta este adevărata producţiune, aceea care hrăneşte pe toţi, îmbracă şi încalţă pe toţi, aceea care în definitiv plăteşte toate dările. A produce cereale nu va să zică decât a da materiei o schimbare de formă, a ajuta adecă combinarea unor materii anorganice în materie organică. A creşte turme e o schimbare de formă. Cu planta produsă se hrăneşte animalul şi astfel aceleaşi elemente anorganice se prefac, prin schimbare de formă, în lapte, în lână, în carne. A toarce e o schimbare de formă. Lâna brută se ‘ntinde ‘n fire, apoi se ţese şi aşa mai departe.

Vin acum schimbările de loc. Drumuri de fier, canaluri, poduri, trăsuri, hamali, sacagii, birjari nu înaintează decât schimbări de loc. Schimbările de loc sunt improductive şi, cu cât mai puţine se fac, cu atât mai mult folos are şi producătorul şi consumatorul. Ele devin cu atât mai mici şi mai puţin costisitoare cu cât producătorul e mai aproape de consumator şi se pot întâlni în acceaşi piaţă, fără mijlocire negustorească sau cu cât mai puţină mijlocire se poate.

În fine vin schimbările de posesiune, actele de transmisiune, în adevăr cele mai improductive din toate şi cu toate aceste cele mai bănoase. Reprezentanţii acestora sunt samsarii de tot soiul, neuitând se ‘nţelege pe advocaţi.

În realitate toate, absolut toate dările sunt plătite la urma urmelor de schimbările de formă, de adevărata producţiune. Şi-n adevăr, dacă ne-am închipui că-n ţara noastră se produce tot ce ne trebuie: şi grâu, şi maşini, şi ţesături de toată mâna, că aceste nu pierd nimic prin transporturi îndelungate, prin comisiuni etc., că cel mult a treia mână este deja a consumatorului şi că nu trec din mână ‘n mână spre a se scumpi în mod artificial, ce dare mai dreaptă, mai morală s-ar putea imagina decât cea directă? Oricare factor economic ar fi un producător real şi el însuşi ar hotărâ cât din puterea sa de producţiune are să dea statului.

Cu cât dar diversitatea de ocupaţiuni productive e mai mare într-o ţară, cu cât preţul alimentelor se apropie mai mult de preţul fabricatelor, cu cât necesitatea de negustori şi alte soiuri de mijlocitori e mai mică cu atât un popor e mai liber, mai avut, mai sănătos, cu atât darea directă cată a se recomanda mai mult.

Aşadar regimul economic al unui popor hotărăşte regimul lui financiar. Producţiunea omni-[ la]terală corespunde cu darea directă. Ce vedem însă la noi?

Afară de activitatea ţăranului şi a brumei de câţiva meseriaşi cari – i avem şi noi, o sumă de lume, dacă nu toată, trăieşte nu din schimbări de formă, ci parte din schimbări de loc, parte din transmisiuni cari amândouă se şi confundă uneori. În locul seriei fireşti de schimbări de formă, singurele producătoare, vine seria de schimbări de loc şi nesfârşite schimbări de posesiune. Tot costul acestor nenumărate mediaţiuni se scade din valoarea naturală a produsului; producătorul dă mult pentru a primi puţin în schimb, consumatorul asemenea. Factorii de căpetenie ai tranzacţiei economice sunt atât de despărţiţi prin o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producţiunea s-aruncă în rangul al doilea şi în rangul întâi intră mijlocirea şi clasele mijlocitoare, negustori, advocaţi, funcţionari etc.

Se ‘nţelege că actul economic nemaifiind producţiunea în locul întâi, ci transmisiunea, asupra actelor de transmisiune încep a se plăti dările. Ca exemplu clar şi elementar cităm Regia Tutunurilor. Cine-şi cunoaşte producătorul, pe omul al cărui tutun îl fumează? Un aparat întreg de mijlocitori – Regia – s-a întrepus între noi şi el, Regia, care ne vinde c-un franc ceea ce ea a cumpărat cu 5 parale. Va să zică 95 la sută se iau asupra actului de transmisiune dintre producător şi consumator.

Fiindcă în ţara noastră actele de transmisiune constituie imensa majoritate a actelor economice, asupra lor, fără îndoială, se percep dările indirecte. În ultima linie e drept că se răsfrâng întregi asupra producţiunii, e drept că tot producătorul le plăteşte, dar le plăteşte mai pe nesimţite decât pe cele directe.

Aşadar înc’ odată: regimul economic al unui popor hotărăşte regimul lui financiar. Producţiunea unilaterală şi preponderarea actelor de transmisiune corespunde cu darea indirectă.

În două cuvinte lucrul s-ar esprima astfel: regim comercial, dare indirectă; regim industrial, dare directă.

Aşadar un partid politic, oricât de reacţionar ar fi, – şi ne pare rău că nu există un fel de arhireacţiune – nu-şi poate alege politica sa financiară. În momentul dentăi starea economică a ţării îi impune regimul financiar. Încercările lui cată să se îndrepte înainte de toate la schimbarea regimului economic şi a celui social, la sporirea şi diversificarea muncii, la eliberarea ei de sub robia cheltuielelor de transport şi de transmisiune, la deprinderea fiecăruia individ cu munca productivă la care e predispus, la încurajarea acesteia, la descurajarea ocupaţiunilor improductive. El nu poate substitui dărilor indirecte pe cele directe fără ca societatea însăşi să fi ajuns a suprima enormele sume ce le mistuie mijlocirile de tot feliul. Numai când aceste sume enorme se economisează de cătră producători şi consumatori se poate procede la darea directă.

O ultimă observaţiune.

Capitaţia, bună rea cum o fi fost, era o dare directă; acest caracter nu-l pot lua nici învăţaţii „Românului”. E neîndoios că ea nu era absolut echitabilă la origine, dar echitatea o ‘ntroduceau ţăranii din sat. Satul avea de ex. 100 de gospodari, plata totală către stat era deci de 1 175 franci. Însă nu fiecare gospodar plătea un galben deplin, căci repartiţia acestei sume se făcea de satul întreg, adunat în comiţiu, încât cel sărac nu plătea nimic aproape, cel avut mai mult, adecă în proporţie cu averea lui. E o falsificare conştientă şi intenţionată a istoriei de a pretinde, ceea ce face zilnic „Pseudo – românul „, că ţăranul stă azi mai bine decât înainte de Regulament. Averea lor mobiliară, mai ales în vite, e cunoscut că era foarte însemnată, căci locurile erau largi şi păşunea aproape gratis. Codul Caragea prevede un miel pentru păşunea unei turme întregi de oi; de la produsele agricole una din zece (dijma adevărată, decima ), afară de astă 12 zile de lucru pe an şi căratul unui car de lemne de Crăciun. Asta era tot. Cine apăsa şi asuprea nu era regimul economic consuetudinar al ţării, ci pătura de pungaşi ţarigrădeni cari umpluseră ţara cu miile şi jefuiau lumea, mai ales de la 1808-1821, timpul în care s-a pripăşit în ţară părinţii celor mai mulţi dintre roşii. Se pretinde că la această invazie elementară trebuiau să reziste boierii şi lipsa lor de rezistenţă e şi cauza pentru care Tudor [î]i învinuieşte. El [î]i face pururea pe greci tâlhari, pe boierii români [î]i numeşte ticăloşi. Tudor avea cuvânt să le facă asemenea imputări şi să aştepte mai mult de la aristocraţia ţării lui. Dar, la dreptul vorbind, ce influenţă mai avea ea, ce putere politică în vremea fanarioţilor?

Aproape niciuna. Un Brâncoveanu, un Ştirbei, un Bălean, vro trei Goleşti, vro patru Filipeşti, vro doi Creţuleşti, peste tot cincisprezece – douăzeci de inşi – la acest număr se redusese boierii de rangul I în vremea fanarioţilor; restul în funcţiile mari erau greci. A pretinde de la 20 de inşi să oprească acea invazie de străini care veneau ca stolurile de corbi într-o ţară părăduită de război şi uitată de Dumnezeu e a pretinde ca cineva să stăvilească c-un băţ apele Dunării. Nu dar regimul vechi economic, grecii asupreau ţara. Glasul şi puterea boierilor pământeni se ‘necau în acea inundaţie de pungaşi şi de bandiţi.

Dar dacă Tudor a putut imputa boierilor de un neam cu dânsul ticăloşia, adecă lipsa de energie, acest drept nu-l are foaia redijată de un grec, foaia d-lui C.A. Rosetti. Quod licet Jovi, non licet bovi. Ca Tudor s-o facă, înţelegem; ca urmaşii acelor venetici nemernici să facă asemenea imputări nu se cuvine. De câte ori „Românul” vorbeşte de fanarioţi, de C.A. Rosetti vorbeşte, de Carada, de Pherekydes, de Fleva şi de toată ortaua roşie, căci toţi aceştia nu sunt decât fiii păturei de străini pripăşită în ţară între anii 1808 şi 1821.

Dar cestiunea aceasta nu suportă cadrul unui articol. E istoria epocei de tină şi degradare a acestei ţări, e timpul în care patria aceasta s-a schimbat în otel pentru tot soiul de venetici.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.