Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Uneori ni s-a întîmplat a auzi de la oameni onorabili asigurarea că nu toţi roşii sînt demagogi, ba chiar „Românul” a respins numirea de roşu ca o calomnie. Ni se spunea că reacţia calomniază pe patrioţi ca să-i discrediteze în străinătatea monarhică, ba chiar în cea republicană, arătînd că sînt nişte oameni cu idei răsturnătoare, petrolişti şi comunarzi, pe cînd în realitate dumnealor nu sînt decît nişte blînzi burgeji cari doresc libertatea disciplinată prin legi şi a căror supremă ambiţie este ca să devie căpitani în garda naţională. Ambiţie hazlie, dar puţin periculoasă.
Pe de altă parte nici noi n-am prea confundat pe roşii noştri cu radicalii din Franţa. Răi sau buni, aceşti din urmă au credinţi constante, pe cînd ai noştri au cel mult apucături constante; cei dentîi sînt curajoşi la caz de trebuinţă, ai noştri la primejdie s-ascund în gaură de şarpe; aciia refuză slujbe de la reacţie, ai noştri rup mînicile reacţionarilor cînd sînt la putere ca să le dea o slujbuşoară cît de mică.
Însă există şi multe trăsături comune. Negarea oricării tradiţii pe terenul vieţii publice şi naţionale, neclaritatea de vederi în privirea proprietăţii altuia, maniera de-a considera averea statului ca averea nimărui, în fine mărginirea intelectuală, invidia, ura contra a tot ce răsare prin vreo superioritate oarecare asupra nivelului de rînd, c-un cuvînt toate păcatele unui caracter rău, unei minţi mărginite şi a unui om deplasat se află tot aşa de bine la roşii noştri ca şi la aceia din toate ţările.
O ultimă deosebire există însă între roşii noştri şi cei din alte ţări. La ai noştri li-e ruşine să se mărturisească roşii – din cauze reversibile poate – pe cînd cei apuseni se fălesc cu principiile lor.
Şi-ntr-adevăr, cînd tînăra generaţie de „revoluţionari români din Paris” au felicitat pe comunardul Henri Rochefort cu duioase vorbe de prieteşug ni s-a dat a înţelege că părintele, talpa, nu e răspunzător de aberaţiunile sculelor de feciori.
Nepermiţîndu-ni-se a conchide de la aşchie la trunchi, de la poamă la pom, de la turc la pistol şi de la tămîie la sfînt, sîntem siliţi a urmări nervul probaţiunii pînă la trunchii răsăriţi şi înalţi ai democraţiei române.
De astă dată, d. Ioan C. Conte de Brătianu e în chestie. În Épisodes sur la chute de l’Empire un ziar parizian care descrie partea ce-o luase la conspiraţii d. Ranc, un radical cunoscut din Franţa, ajunge a povesti complotul de la Opera comică şi de la Ipodrom, din iunie şi iulie 1853. Acest complot avea de scop uciderea marelui nostru binefăcător, a împăratului Napoleon III, la intrarea unuia din aceste teatre.
La Ipodrom, conspiratorii, urmăriţi pas cu pas de poliţie fură siliţi a părăsi piaţa. Cîteva zile, după aceasta, la Opera comică, ei îşi manifestau prezenţa prin aceea că vedeai venind şi ducîndu-se nişte oameni cu figuri extraordinare şi apucături melodramatice – care fură înhăţaţi. În fond nimica toată personalul acesta de studenţi şi lucrători, care au trebuit să facă să zîmbească poliţia de atunci. – În acest personal găsim pe d. Jules Allix, mai tîrziu inventator al melcilor simpatici, viitorul comunalist, care s-a întors din exil tot atît de agitat ca şi în trecut; apoi un conte Brătianu, astăzi ministru în Moldo-Valachia.
Restul, afară de d. Ranc, nu pare a fi pătruns la suprafaţă. La audienţă d. Jules Favre, apărătorul d-lui Brătianu, se-ntreba ce-o fi căutat nobilul său client într-o adunătură în care era un pungaş, anume Martin, care juca pe nebunul şi putea prea bine să fie un agent al poliţiei. Şi-ntr-adevăr erau între ei tot soiul de oameni, un belgian, mai mulţi cizmari ş.a.m.d.
Iată dar de la cine d. Brătianu a învăţat arta de-a guverna un popor şi de-a dirige politica unui stat. De la descoperitorul melcilor simpatici. Acest d. Jules Allix ţinea odinioară conferenţe în Paris în care dovedea că doi indivizi, unul la Ţarigrad şi altul la New-York, ţinînd fiecare în acelaşi moment cîte-un melc în mînă se pot înţelege în mod simpatic, adecă să ştie unul gîndurile celuilalt.
Parizienii curioşi trebuie să fi făcut mult haz în vremea aceea de ingenioasa descoperire a d-lui Jules Allix, pînă ce participarea lui la Comună le va fi dovedit că fiece nebun poate deveni periculos dacă i se dă importanţă în societate. La noi descoperitorii melcilor simpatici înfloresc pe toate uliţele şi se fac oameni mari, ba capătă medalie Bene-Merenti, fără ca lumea să-i facă haz măcar, pentru că prea avem mulţi şi ne-am obicinuit cu ei.
În orice caz însă rămîne să stabilim în mod constant că şefii partidului roşu din ţară au stat în legături cu demagogia cosmopolită din Franţa, cu comunarzii şi socialiştii. Din manifestările „revoluţionarilor români” din Paris se vede că aceste legături promit a continua din neam în neam, pînă la sfîrşitul veacurilor.
Fericită Românie, ce viitor te aşteaptă!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI