Nefiind oameni de ceartă şi necăutînd sfada cu lumînarea, ca turcul care aştepta să-i calce cineva pe colţul işlic ului ca să-l ia la harţă, întrebăm numai cu toată smerenia cuvenită dacă oameni cari s-au combătut cu cea mai mare vehemenţă şi şi- au imputat manopere neleale, ilegalităţi, influenţe şi presiuni în alegere, vînzare de ţară, escamotare de voturi, ignoranţă şi lipsă de orice titlu de merit, pot merge mîni mînă în mînă şi înfrăţiţi ca să facă vorba vine fericirea ţării.
De aceea, sub titlul de Unitatea de vederi în cabinetul actual, vom publica o serie de articole, nu ale noastre, ci ale „Presei” bunăoară sau ale „Românului” şi nu tocmai vechi, ci Feţi-frumoşi de cîte şapte luni, de prin aprilie şi mai anul curent.
Din aceste producţiuni cititorul nostru va învăţa multe lucruri frumoase şi instructive; va învăţa cum, pentru a-ţi face pe cineva prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganţa bîtei şi a reteveiului şi cum Mărgăriteştii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiţii ignoranţi, inepţi, neoneşti, devin de a doua zi nişte dulci prieteni cari te susţin şi pe cari-i susţii, totul, se-nţelege, in majorem Romaniae gloriam.
De aceea începem seria prin următorul articol al „Presei”, scris la 30 aprilie anul curent.
Bucureşti, 30 aprilie
Citind cineva jurnalul „Românul” şi unicul lui satelit, „Telegraful”, nu vede decît declamaţiuni şi iarăşi declamaţiuni patriotice, apoteozînd independinţa ţărei ca operă gratuită a acestui guvern, care a binemeritat de la patrie, şi intonînd pe coarde melodioase gloria pe care zic că, întocmai unor prestidigitatori, ar fi făcut-o să reuşească mai radiantă decît în cele mai militare timpuri ale bravei Românii.
Acesta este şi acesta a fost totdeauna diapazonul de care s-a servit partidu radical la noi spre a ajunge sau a se menţine la putere.
Au trăit din. eroare publică transfigurată şi vor şi de astădată, fie şi pe ruinele ţării, a triumfa tot prin eroare. Cînd vor începe aceşti oameni a stima această opiniune publică în numele căreia declamă? Cînd vor începe ei a numi cu adevăratul lor nume faptele al căror autor sînt şi situaţiunile ce au creat acestei zvînturate ţări care a meri tat o soartă mai bună?
Cînd vor începe în fine ca, atît prin presă cît şi prin întruniri, să lumineze lumea în loc sa speculeze credulitatea publică?
Iacă întrebări ce, cu. inimă strînsă de durere, [î]şi face orice om de bun-simţ şi orice bun român. A as culta cineva numai
vorbele şi organele radicalilor, ţara niciodată nu s-ar fi aflat mai prosperă, mai avută, mai fericită, mai iubită de vecinii noştri de la fruntarii şi de întreaga Europa ca în timpurile de faţă.
Deşi radicalii au aruncat ţara în ghearele panslaivismului din care n-a ieşit decît sîngerîndă şi sfîşiată; deşi au aruncat armata şi soarta ţărei peste Dunăre de unde nu. s-a întors decît cu 100 milioane datorie publică, cu doliu şi pentru. ţară şi pentru familiile lor, cu ruina economică prin p ierderea vitelor şi cu. hidoasă. mizerie prin toate satele acestei Românii ce surîdea altădată ; deşi, cînd armata română ocupa Vidinul ca garanţie a cheltuielilor de răzbel, s-a făcut eroarea neiertată de a-l părăsi şi de a compromite interesele noastre de tot genul; totuşi aceşti oameni cutează a cînta fericirea ţarii şi a dirigea atenţia publică spre acest abstract şi duios curent, pe cînd ei de altă parte se adoper[sic] a prepara soluţiunea cestiunii ovreilor şi poate giulgiul său, mormîntul numelui de român
Înţelegem pe radicali ca să-şi susţie faptele şi să-şi nege greşalele comise, ce au să se resimţă secular în această ţară; înţelegem pe aceşti domni că nu voiesc a-şi recunoaşte eroarea, că au permis ambiţiei lor a întrece capacitatea ce le-a dat D- zeu; înţelegem în fine pe aceşti domni, ce profesează maxima: Post mortem nihil, că nu vin aşa de repede să afirme ca la 1868 greşalele lor, pronunţînd încă o dată faimoasele cuvinte: Fraţilor, iertaţi-ne că am greşit; nu înţelegem un lucru însă, cum, în gradul de cultură şi lumină în care a ajuns ţara şi corpul electoral, se mai pot găsi unii din tineri cari să le dea concurs din cînd în cînd!
Aceşti puţini tineri cu a căror instrucţiune se îmbracă radicalii spre a se prezinta poporului trebuie a înţeleg e că rolul lor urmează să fie mai înalt şi mai mare ; că lor nu le poate fi rezervate numai locul şi onoarea de a figura prin biserici la Te Deum; că ei ar putea să aibă o înrîurire şi o acţiune în conducerea destinatelor statului, întrunindu-se cu adevăraţii bărbaţi liberali şi întărind astfel şi mai mult liga oamenilor de stat ce au de deviză: Munca şi meritul, patria şi libertăţile publice.
Vericari ar fi însă conduita politică ce vor ţine în viitor aceşti cîţiva tineri, atît de abuzaţi de către radical i, domnii alegători trebuie, prin atitudinea lor, să facă justiţie cu aceşti oameni ce au crezut că pot a se substitui suveranităţii naţionale, conducînd la război, ruină şi dezmembrare naţiunea română.
Acum, mai mult decît oricînd, d-nii alegători vor înţ elege cît de grav este a se lăsa să fie amăgiţi prin declamaţiuni şi împinşi spre ruina politică şi materială.
Cruda esperienţă este făcută. Generaţiunile viitoare se vor întreba: Ale cui păcate espiez ele plătind atîtea milioane? Şi istoria, în doliu pentru pierderea Basarabiei în secolul al 19-lea sub domnia radicalilor, va răspunde: Plătiţi votul nesocotit de la 1868 şi de la 1876.
S-a dat o concesiune îndoit de scumpă străinilor spre a-şi asigura radicalii puterea ce simţeau că are să le scape dacă nu vor lupta cu asemenea arme escepţionale. S-a plătit chilometrul cu 270 mii fr.
Şi cine declamă cu toate acestea, prin întruniri şi jurnale, că conservatorii au vîndut ţara străinilor? Tot radicalii.
Astfel, ca consecinţă a votului din 1868, ţara prin sudori de sînge [î]şi varsă avuţia şi economiile sale în. punga străinilor, pe cînd aceste sute de milioane s-ar fi putut întrebuinţa gradat pentru înflorirea şi prosperarea economică a ţărei. Astfel, în doi ani de guvernare radicală, s-a scomptat viitorul generaţiunilor viitoare, transmiţîndu-li-se ca moştenire plata anuităţilor înscrise în buget.
Votul din 1876 este o a doua nesocotinţă, comisă tot prin efectul declamaţiunilor patriotice a acestui partid radical ce lasă sfîşieri adînci în pămînt şi goluri profu nde în finanţele ţărei cînd trece pe la putere.
S-a strigat: jos timbru[l]! jos licenţa! jos monopolul! jos aceste impozite puse spre a se achita datoria publică făcută de radicali la 1868, şi naţiunea, într-un moment de entuziasm pentru pămîntul tăgăd uinţei, i-au crezut pe radicali şi i-au votat.
Ce au făcut însă radicalii cu acest vot, dat cu atîta inocenţă pentru desfiinţarea impozitelor? Desfiinţatu-le-au? Nu; căci nu puteau, trebuia să se plătească greşelele lor din 1868; ba mai mult, a întreit tim bru[l], a îngreuiat taxa depeşilor şi scrisorilor. Mărginitu-s-au aci?
Deloc. Evenimentele se anunţă, şl ei, temîndu-se că naţiunea nu are să le mai dea mandatul pentru aceste timpuri escepţionale, În loc să dizolve Camerile şi să ceară un nou mandat, din contra, se substituie voinţei naţiunei, calcă suveranitatea ei şi dă concurs Rusiei, pe cînd ştiu de la prinţul Gorciacoff, care o declarase la întrevederea sa cu d. Cogălniceanu În Ploieşti, „că Basarabia urmează a se retroceda”.
Această cunoştinţă ce aveau radicalii de soarta ce ameninţa Basarabia nu se poate nega. D. Cogălniceanu a declarat-o în
Parlament că sînt propriele cuvinte ale d-lui Gorciacoff.
Iacă dar şi fructele nesocotitului vot din 1876!!! Vadă-se acum buna-credinţă de care s-a uzat pentru ca d-nii alegători să înţeleagă cum are să se urmeze şi în chestia ovreilor, atît de ocolită de radicali.
Terminînd, conjurăm pe toţi d-nii alegători ca: în numele datoriei publice din nou înscrise în bugetul statului, ca în numele conservării Românii atît de zvînturată în aceşti din urmă trei ani să meargă tinerii şi bătrînii la vot, votînd pentru opoziţie, căci lugubra voce a tocsinului a sunat naţiunei! …
Va să zică acum şapte luni roşii erau în ochii d-lui Boerescu oameni cari au trăit din eroare pu blică, cari triumfă pe ruinele ţării tot prin eroare, cari aruncă ţara în ghearele pan slavismului, de unde n-a ieşit decît sfîşiată şi sîngerîndă.
Aceşti roşii au adus: 100 milioane datorie publică, doliu pentru ţară şi familii, ruina economică, hidoasa mizerie prin satele României.
Ei au compromis interesele de tot genul.
Au preparat soluţiunea cestiunii izraelite şi poate giulgiul ei, mormîntul numelui de român. Au permis ambiţiei lor a întrece capacitatea ce le-a dat-o Dumnezeu.
Ţara, în urma votului roşiilor din 1868, prin sudori de sînge îşi varsă avuţia şi economiile în punga străinilor.
Cînd trec roşii pe la putere lasă sfîşieri adînci în pămînt şi goluri profunde în finanţe. Au dat concurs Rusiei pe cînd ştiau că Basarabia urmează a se retroceda. Lugubra voce a tocsinului a sunat naţiunii:
Alegătorii să facă justiţie cu aceşti oameni ce s-au substituit suveranităţii naţionale, conducînd la răzbel, ruină şi dezmembrare naţiunea română.
Toate din nefericire adevărate.
Ce sînt roşii peste şapte luni azi?
Ce alta decît buni prieteni şi mari patrioţi.
[II]
În numărul „Presei” de la <21 aprilie> [30 aprilie] a.c. roşii au fost, precum am văzut, oameni cari trăiesc din eroare publică, triumfînd pe ruinele ţării, aruncînd ţara în ghearele panslavismu lui, aducînd doliu, ruină economică, mizerie hidoasă, preparînd mormîntul numelui român, lăsînd sfîşieri adînci în pămînt şi goluri profunde în finanţe, dînd concurs Rusiei cu ştiinţa pierderei Basarabiei, conducînd naţiunea la răzbel, ruină şi dezmembrare , încît…
Vocea lugubră a tocsinului a sunat! Popor! Fă justiţie cu aceşti oameni!
Lucrul se agravează însă şi mai mult citind articolul de mai la vale al „Presei”, scris cu cîteva zile mai înainte, adică la 21 aprilie, tot anul de la naşterea lui Hristo s 1879, adică anul curgător.
Iată-l şi pe acesta:
A distinge în sînul mulţimei, unde se agită cu incoerenţă atîtea nulităţi zgomotoase, unde se izbesc cu confuziune atîtea prezumpţiuni neputernice şi atîtea pretenţiuni rivale.
A distinge în această mulţim e pe toţi oamenii capabili, instruiţi, integri, animaţi de ferma voinţă a binelui, de ardenta dorinţă de a se onora onorînd ţara lor.
A-i chema de pretutindeni la sine.
A-i pune la lucru şi pe fiecare la locul său.
A escita prin emulaţiune facultăţile lor şi a le îndoi forţele.
A face să iasă din obscuritate tot ceea ce merită a fi la lumină.
Acesta fu secretul tutulor marilor regi, tutulor marilor miniştri a căror memorie istoria a transmis-o posterităţei. Acest secret pare a fi cu desăvîrşire la noi pierd ut sau mai bine putem zice că el nu a fost niciodată cunoscut.
Miniştrii noştri nu par a fi tăiaţi în stofa din care se fac marii miniştri.
Ideea ce i-a preocupat şi îi preocupă mai presus de toate este domnirea oamenilor partidului în capul căruia se află , este recompensarea acelora ce i-au servit, este îmbuibarea acelora cari s-au arătat mai slugarnici şi mai lipsiţi de sentimentul onoarei şi demnităţei personale.
Dar aceştia sînt ignoranţi, incapabili, neoneşti…
Nu face nimic: ei sînt buni, căci sîn t oamenii partidului nostru.
Dar toate interesele statului care li sînt încredinţate periclitează În mîinile lor; dar administraţia suferă, dar justiţia se corumpe; dar morala publică este ofensată; dar descompoziţiunea socială începe a se întinde în sîn ul întregii naţiuni!
Nu face nimic: interesele partidului sînt mai presus de interesele statului, şi toţi oamenii noştri sînt buni, căci mai presus de toate ei se preocupă de triumful şi glorificarea partidului.
Dar ei delapidează banii publici; dar ei vînd sudoarea ţăranului; dar ei deseacă toate sorginţele de avuţie materială şi morală a naţiunii! …
Nu face nimic: ei sînt buni, căci ei sînt oamenii partidului nostru.
Am chemat în mai multe rînduri atenţiunea tutulor oamenilor noştri politici p e care-i preocupă viitorul statului român asupra unui fapt ce ni se pare de cea mai mare gravitate şi care se generalizează astfel încît tinde a se transforma în doctrină de stat.
Toţi constatăm cu durere că sînt puţini tineri la noi cari iau drumul laboarei conştiincioase pentru a atrage asupra lor stima şi atenţiunea publicului.
Sînt puţini aceia cari, dominaţi de legitima dorinţă de a ocupa un loc în ierarhia socială, aspiră a ocupa acest loc prin serviciuri aduse ţărei şi prin dobîndirea cunoştinţelor c e dă studiul şi a esperienţei ce se cîştigă prin maniarea îndelungată a afacerilor publice.
Dacă cercetăm cauza principală a acestui grav simptom, să ne întrebăm cari sînt aceia cari ajung la toate demnităţile şi toate funcţiunile statului, la toate onorur ile, la toate recompensele, la toate distincţiunile?
Aceia cari au insultat mai mult.
Aceia cari au aruncat cu mal multă abundenţă injuria şi scuiparea.
Aceia cari s-au făcut organele doctrinelor şi faptelor celor mai subversive.
Aceia care au atacat cu mai multă imprudenţă şi cutezanţă însăşi bazele pe care repauzează orice stat şi orice societate civilă.
Aceasta constituie un fapt de cea mai mare gravitate şi de cari sînt responsabili aceia cari se află în capul partitelor şi în capul statului.
Ştiinţa, laboarea conştiincioasă, meritul onest, înaltele cualităţi ale inteliginţei şi ale caracterului, cari constituie producţiunea, forţa, demnitatea şi gloria unui stat, vor tinde a dispare din ce în ce mai mult din mijlocul nostru, ca să lase locul numai unei acţiuni de descompoziţiune, de anarhie şi de decadenţă.
Într-o asemenea stare de lucruri şi cu asemenea principii admise de şefii noştri politici Cea mai înaltă expresiune a forţii unui stat, ştiinţa, este despreţuită.
Cea mai preţioasă sorgintă a activ ităţii naţionale, laboarea, este desecată.
Cel mai demn titlu la atenţiunea oamenilor ce se află în capul afacerilor publice, meritul, este desconsiderat.
Cel mai nobil sentiment ce împodobeşte pe omul ce aspiră a juca cu demnitate un rol în ţara sa, respe ctul de sine însuşi, este luat în ridicol.
Laboarea este înlocuită prin declamaţiune şi intrigă. Respectul de sine prin linguşire şi servilism.
Meritul este înlocuit prin turbulenţa zgomotoasă şi prin cutezanţa de a arunca pretutindeni injuria şi insulta.
Dacă pe asemenea baze şefii partidelor şi oamenii noştri politici au ambiţiunea de a consolida societatea şi statul român, nobilă şi mare le este ambiţiunea şi noi propunem a le ridica statui pe toate uliţele capitalei.
Vom deschide pentru aceasta chiar o subscripţiune naţională.
Ce sînt aşadar roşii în aprilie? Cei mai slugarnici, cei mai lipsiţi de sentimentul onoarei şi a demnităţii, ignoranţi, neoneşti, incapabili, ei periclitează interesele statului, fac administraţia să sufere, corump justiţia, delapi dează bani publici, vînd sudoarea ţăranului, deseacă toate sorginţile de avere materială şi morală a naţiunii, ei au insultat mai mult, ei au aruncat injuria şi scuiparea, ei s-au făcut organele doctrinelor şi faptelor celor mai subversive, ei au atacat cu imprudenţă bazele statului şi societăţii.
Care-i rezultatul? Descompunere, anarhie, decadenţă! Dar, va zice naivul cititor, „Presa” face curat fotografia puşcăriei! Aşi! se poate una ca asta? Nu vedeţi pe d. Boerescu in acelaşi tren accelerat împreună cu acei slugarnici, ignoranţi, neoneşti, incapabili, lipsiţi de onoare, delapidatori, vînzători de sudoare?
Ba încă în vagon de clasa întîia. Surîde şi salută publicul uimit.
Buona sera don Basilio! Cum mergeţi cu sănătatea? Şedeţi bine cu societatea în care aţi ajuns?
III
Într-un articol al „Presei” am auzit deci tocsinul sunînd şi naţia chemată a face justiţie cu radicalii; într-alt articol vedem
pe roşii încărcaţi cu orice epitheton ornans din cîte se cuvin unui veritabil puşcăriaş.
De astă dată schimbăm puţin faţa lucrului şi trecem de la injuriile grave la acuzaţiuni mai subţire făcute, dar cu atît mai grele. Aceeaşi „Presă” care azi laudă atitudinea patriotică a guvernului scria la 11 mai anul curent cuvintele de mai la vale, cari, fiind adevărate şi esprimînd şi opinia noastră în privirea partidului radical, ne inspiră numai mirarea cum, scrise dacă nu de d. Boerescu însuşi, totuşi în foaia d-sale, se mai conciliază cu tonul de azi al „Presei” şi cu rolul marelui om de stat într-un cabinet de trădători de ţară.
Bucureşti, 11 mai
„Românul”, în numărul său de miercuri 9 mai, consacră un lung articol de fond, cu un rar spirit de denigrare, pentru a
combate pe d. Boerescu din cauza discursului ce a ţinut acum vreo 15 zile în adunarea electorală din sala Ateneului.
Intră în deprinderile falsei democraţii de a se sili cu orice preţ şi cu orice ocaziune să micşoreze orice superioritate, să decapiteze orice se înalţă, să cate cu obstinaţiune a stabili pretutindeni nivelul unei sălbatice egalităţi.
D. Boerescu prin munca, capacitatea şi talentele sale, a devenit în stat o personalitate marcantă, care se înalţă mai presus de nivelul comun al acelor mediocrităţi zgomotoase care umplu ţara de clamoarea, incapacitatea, ignoranţa, confuziunea şi vociferaţiunile lor.
D. Boerescu trebuie decapitat!
Aceasta o cere principiul falsei democraţii.
În acest sens e conceput şi redactat articolul din „Românul” despre care vorbim şi pentru acest scop el revine a combate pe d. Boerescu pentru un discurs ce a ţinut acum 15 zile.
Sînt imprudenţi politicii de la „Românul” de a tot agita nişte cestiuni care apasă asupra lor cu cea mai strivitoare greutate.
D. Boerescu, într-un discurs asupra politicei generale a guvernului, n-a putut să treacă sub tăcere imensa şi teribila greşală comisă de dînsul în cestiunea Basarabiei.
Cum a putut cabinetul din Bucureşti să dea ordinul armatei române de a trece Dunărea fără un tractat, cînd el ştia prea bine, a zis d. Boerescu, că Rusia ne va lua Basarabia?
D. Boerescu, esclamă „Românul”, este u n insinuator vulgar şi fals, căci guvernul, prin convenţiunea de la aprilie, a stipulat integritatea teritoriului şi prin urmare a luat toate garanţiile pentru păstrarea Basarabiei.
Să stabilim veritatea faptelor.
Fără a vorbi de textul primitiv al acestei convenţiuni, asupra căruia politicii de a doua mînă de la „Românul” nu par a avea nici o idee; fără a acuza pe guvern că, în loc de termenul cam vag, integritatea teritoriului, el ar fi trebuit să stipuleze anume garantarea Basarabiei ce s-a redat României prin Tractatul din Paris; noi declarăm că sîntem satisfăcuţi de convenţiunea din 4 aprilie în ceea ce priveşte Basarabia şi mărturisim că, din toate cuvintele pronunţate în Corpurile legiuitoare cu ocaziunea votării acestei convenţiuni, nimic nu ne-a mers mai mult la inimă decît următoarele cuvinte ale d-lui ministru de externe:
Prin această convenţiune, Rusia ne linişteşte de frica cea mare că ni se va lua şi acea părticică din Basarabia luată întreagă la 1812 şi care ni s-a redat prin Tractatul de Paris.
Aceasta a fost impresiunea cea mai puternică sub care s-a votat convenţiunea din 4 aprilie.
Să votăm, a zis în rezumat tot guvernul, pentru că acesta este singurul chip de a nu pierde Basarabia.
Acest punct stabilit, invităm pe politicii de la „Românu l” şi pe toţi aceia ce se lasă a se ameţi prin zgomotul unor manifestaţiuni de o veselie adesea foarte importună, să deschidă „Monitorul oficial” şi să citească (pag. 5612) şedinţa Camerii din 30 septembre 1878, şedinţă preşidată de d. Vernescu asistat de d-nii secretari Gr. Isăcescu şi R. Pătărlăgeanu.
D. ministru de esterne al aceluiaşi cabinet radical care încheiase convenţiunea din 4 aprilie 1877 destăinuieşte Camerei la 30 septembre 1878 că două luni după acea convenţiune, în luna lui iuniu, marele cancelar al Rusiei declarase formal că guvernul rusesc este hotărît a ne lua Basarabia.
„Am ieşit, zice d. ministru de esterne, cu durerea în inimă, căci văzusem că Rusia nu renunţase la Basarabia”
( Monitorul oficial” din 1878, p. 5612).
Guvernul nostru radical ştia dar în iuniu că nu mai putea compta pe convenţiunea din aprilie; că articolul din acea convenţiune, relativ la integritatea teritoriului român, nu avea nici o valoare înaintea Rusiei; că, într-un cuvînt, marele imperator, înaintea căruia el ieşea cu pîine şi cu sare, nu renunţase la Basarabia.
Întrebăm pe contradictorii noştri dacă cabinetul din Bucureşti, în loc de a face ţărei această teribilă destăinuire în 1878, 30 septemvrie, adică după război, ar fi făcut-o înaintea războiului, ar fi dat Rom ânia Rusiei sîngele şi milioanele sale pentru ca să o ajute … să ne ia Basarabia?
Înaintea unei asemenea revelaţiuni, cari ar fi fost deputatul, care ar fi fost senatorul, care ar fi votat război şi ar fi rupt o neutralitate pe care Europa nu înceta a ne-o consilia?
Opoziţiunea, ca şi ţara întreaga, nu cunoştea declaraţiunea guvernului rusesc din luna lui iuliu şi, cu toate acestea, nu înceta de a striga guvernanţilor noştri: De treceţi Dunărea, luaţi cel puţin garanţii; încheiaţi un tractat cu Rusia pent ru a stipula avantajele ce trebuie să tragă statul român dintr-un război costisitor şi plin de pericole.
Este o jale de a citi răspunsurile ce ne dau atunci guvernanţii noştri, precum şi acuzaţiunile ce ei aruncau în contra noastră, pentru a atrage asupra opoziţiunii mînia Rusiei!
Oare a spune asemenea adevăruri şi a constata asemenea fapte este a face insinuări falşe? Şi întrebăm pe „Românul”: Nu ar fi mai prudent de a păstra o înţeleaptă tăcere asupra acestei cestiuni a Basarabiei, care apasă într-un mod aşa de strivitor asupra patronilor săi?
De cred politicii de la „Românul” că vor rezulta învăţăminte cari le pot fi utile din discuţiunea celor petrecute în această dureroasă cestiune, noi sîntem gata a priimi o asemenea discuţiune şi nu vom califica d e insinuări falşe fapte pozitive ce ei vor invoca în favorul domniilor lor.
În mai anul curent ziarul radical Românul” era scris cu un spirit de denigrare.
Dar aşa e falşa democraţie. Micşorează orice superioritate. Decapitează orişice se-nalţă.
Cată a stabili nivelul sălbaticii egalităţi.
Roşii sînt zgomotoase mediocrităţi, împlu ţara de clamoare, de incapacitate, de ignoranţă, de confuziune, de vociferaţiuni.
Cum se vede nici acestui articol nu-i lipseşte epitetele omerice, roşii tot vociferează, tot ign oranţi, tot confuzi, tot incapabili.
Dar afară de aceste epitete mai e o acuzare gravă, aceea că guvernul, ştiind cererea Rusiei în privirea Basarabiei, au trecut totuşi în auxiliul ruşilor pentru a le ajuta… de a ne lua o parte din ţară.
Dar ştie oare „Presa” că acesta este un act de înaltă trădare? Tocmai acest act ne face pe noi să credem că d. Brătianu nu- i nimic alt decît un agent rusesc cu masca de patriot român.
Astăzi însă, după şapte luni, d-nu [1] Brătianu, din patent trădător, devine simpaticul şi patrioticul coleg al d –lui Boerescu.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X