Văzînd stăruinţa cu care organele guvernului apără şi căldura cu care opoziţiunea combate răscumpărarea, cititorul inteligent cată să-şi aducă aminte o\ împrejurare esenţială, aceea că dintre amîndouă părţile numai una poate avea dreptate. În momentul actual dat, cu sarcina noastră de datorii şi cu creditul nostru nu tocmai puternic, cu starea actuală a drumurilor de fier şi mai cu seamă cu deplorabila stare economică a productorului nostru de căpetenie, a ţăranului, numai una din amîndouă partidele poate avea dreptate, sau aceea care vrea sau aceea care nu vrea răscumpărarea. Din această dilemă nu scapă nimene, căci un lucru nu poate fi în aceeaşi vre me şi sub aceleaşi împrejurări şi alb şi negru, şi bun şi rău, ci trebuie să se aleagă sau într-un fel sau într-altul.
Adevăratul dezastru al concesiei Stroussberg, adus asupra ţării prin voturile nesocotite ale clapiştilor roşii, au adus pierderi atît de mari acţionarilor încît, cu toată fabulozitatea capitalului primitiv de construcţiune, de 248130000 l.n., în momentul cînd întreg capitalul acesta era deja cheltuit, linia Roman Bucureşti nu era încă gata, iar linia Bucureşti Vîrciorova nu era nici măcar î ncepută. Va să zică acţionarii se vedeau fără un ban roşu în ladă şi cu liniile parte neterminate, parte neîncepute chiar.
Cu toate acestea oamenii scoseseră bani din pungă şi-i pusese la mijloc; mulţi oameni oneşti [î]şi pusese întreaga lor avere înlăuntru şi să nu uităm că mulţimea aceasta consista din mici negustoraşi, din meseriaşi cu case de copii, din oameni cu economii mici, cari cumpăraseră acţii şi cari, nepricepînd natura colosalei mistificaţiuni, acuzau pe români că i-ar fi despoiat. Guvernul conservator de atunci a mers cu rezistenţa pînă la ultimele limite ale posibilului şi, dacă nu relevăm toate momentele penibile a luptei sale cu influenţe oculte, pornite de purtătorii unor nume mai mult ilustre decît demne de încredere, o facem aceasta numai din prudenţă politică; dar un viitor istoric al românilor va avea de sfîntă şi neînlăturată a sa datorie a studia dosarul concesiei Stroussberg, mai ales în partea lui confidenţială, ca să descrie adîncimea prăpăstiei morale în care ţara a fost aruncată p rintr-un singur vot al roşiilor şi, dacă acel istoric va avea sentimentul dreptăţii, el va trebui să releveze asemenea cu ce tact, cu ce tărie s-a purtat acel cabinet conservator, condus de un bătrîn om de ţară, a cărui inimă dreaptă, a cărui caracter curat plăteşte de-o sută de ori mai mult decît încurcatele semicunoştinţe a generaţiunilor mai nouă. E drept că bătrînul om de stat avea sprijinul puternic a unor oameni mai tineri decît el şi speciali în ştiinţele de stat, dar nu trebuie să uităm că conducătorul au avut arta de-a-i alege între tot ce ţara avea mai onest şi mai inteligent. De aceea însă convenţia de la 1872 este un cap de operă de aranjare financiară, prin care se stabilea 1) că statul nu recunoaşte şi nu garantează nici unul din titlurile emis e de Societate 2) că nu recunoaşte nimic peste capitalul de 248 milioane, deşi acţionarii au cheltuit peste aceasta sumă primitivă încă 104 1/2 milioane împrumutate de ei pentru a sfîrşi liniile, 3) că cota de amortizaţie una la mie nu poate fi în nici un caz afectată la altceva decît la plata sumei recunoscute de stat de 248 milioane. Pe lîngă aceasta rămînea intact dreptul statului de-a răscumpăra liniile după 30 de ani.
În locul acestei situaţii cu totul clare şi avantagioase, care 1) garanta amortizarea capi talului primitiv de construcţie adecă a singurei datorii recunoscute de stat în cel mult 60 de ani 2) garanta răscumpărarea după 30 ani prin plata restului rămas neamortizat, şi încă o răscumpărare contra căreia nu se putea opune nici un acţionar , căci era prevăzută în contractul primitiv şi tipărită ca articol de contract pe chiar acţia ce-o avea el, în locul acestei situaţii deci ce ni se oferă?
Prefacerea statului în acţionar, încărcarea lui cu o datorie directă cu sinet, în locul celei indirec te, renunţarea la dreptul de răscumpărare peste treizeci de ani, supunerea lui ca acţionar german sub jurisdicţiunea germană şi, ca efect final, slăbirea creditului lui prin emiterea unei sume colosale de titluri nouă, adecă de sineturi nouă, iscălite de e l. Tot ce ar face statul, chiar dacă n-ar exista decît un singur coacţionar, trebuie să fie conform cu contractul primitiv, conform cu articolii codului de comerţ german, iar dispoziţiuni de milioane au în unele cazuri nevoie de-a fi aprobate prealabil de judecătorii comerciali din Germania.
O situaţie nemaiauzită. Mai adaoge-se apoi că pe lîngă aceste statul, ca acţionar principal, va pierde în viitor procese de milioane, mai adaoge-se că esploatarea liniei e arendată în mod acoperit societăţii Staatsbahn din Austria, cu care statul va avea un proces de zeci de milioane poate, şi se va vedea întreg haosul de procese şi intervenţiuni străine la care ne va espune un singur vot al clapiştilor d-lui Brătianu, un singur vot al d-lui Dimancea, care a declarat că guvernează ţara.
Camera deputaţilor trebuie să-şi schimbe numele în Camera acţionarilor jucători la bursă şi atunci lucrul se esplică. Dezastrul prevăzut acum un an de d. Sturdza şi propus de d-sa esttimp nu va întîrzia de-a veni ca potopul asupra ţării.
Români trebuie să-şi aducă aminte de un singur lucru. Incapabilii politici cari au votat cu criminală uşurinţă concesia primitivă sînt tot aceiaşi cari, neînvăţînd nimica şi neuitînd nimica din relele lor deprinderi, se pregătesc azi a vota răscumpărarea. Să nu se uite deci că nici mintea, nici onestitatea nu se mănîncă cu lingura şi că ceea ce le-a lipsit acum zece ani le lipseşte şi azi.
De aceea cea dintîi cestiune pe care au pus-o, cu vehemenţă chiar, la începutul discuţiunii a fost cestiunea de încrede re.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X