Judecînd cineva din punct de vedere naiv, şi-ar face desigur cruce cînd ar afla cîtă anuitate plăteşte statul nostru pe an pentru drumurile Societăţii acţionarilor pe de o parte şi cîtă marfă şi persoane transportă ele pe de alta.
Daca visteria ar plăti chiria transportului cu carul a tot grîul cît îl esportăm şi birjă pentru toţi călătorii cîţi percurg România, suma aceasta pe an ar fi cu mult mai mică decît anuitatea plătită de stat pentru drumurile de fier. Aşadar, dacă toţi chirigii din ţară ar fi în serviciul statului pentru a transpo rta gratis productele oamenilor şi pe oameni, această cheltuială a visteriei ar fi mai mică decît cea pe care o are astăzi plătind anuitatea unui drum care nu transportă nimic gratis, ci din contra cu preţuri foarte mari.
Cînd vede cineva această negustori e curat ca a lui Nastratin, nu se va îndoi că roşii trebuie s-o fi făcut. Numai ei, cari nu ştiu carte, ei cari idee n-au nici de importanţa unui drum de fier, nici despre raportul ce există între el şi producţiune, au putut să voteze orbiş şi în ruptul ca pului acea monstruoasă concesie Stroussberg, un adevărat monument de uşurinţă financiară, de copilărie economică.
Dar nu ajunge c-au încărcat statul deodată şi ca din senin cu peste un sfert de miliard datorie publică pentru un drum rău lucrat; astăzi, cînd drumul e stricat prin transportul armatelor ruseşti, cînd materialul rulant e în mare parte compus din bracuri şi trebuie reînnoit, cînd drumul e în aşa stare încît trebuie făcut din nou, aşa încît are să ţie mai mult aţa decît faţa, astăzi vor să-l cumpere şi să oblige statul în mod direct şi prin poliţe iscălite de el şi plătibile la scadenţă ca să plătească nu numai capitalul de construcţie, ci şi datoriile făcute de Societatea acţionarilor, după ce aceasta fusese frustrată de către cinstit d-sa dr. Stroussberg.
Şi cine propune răscumpărarea?
D. ministru de finanţe Dim. Sturza, adică acelaş om care acum un an, prin instrucţiunea dată d-lui Calenderu, numea tot răscumpărarea aceasta o frustrare a acţionarilor, o tranzacţiune cu consecinţe fatale, un dez avantaj pentru creditul statului, o tutelă exercitată asupra finanţelor noastre, o catastrofă, o imixiune directă în finanţele ţării, o situaţiune anevoioasă, îndoioasă, dificilă şi complicată, un dezastru financiar ş.a.m.d.
Cum dar aceiaşi răscumpărare di n cumplit de rea a devenit în ochii aceluiaşi ministru, ca din senin, foarte bună?
Să credem oare că naivul Nastratin face negustoria sau că contrariul naivităţii, perversitatea deplină, domneşte în Adunare?
Cu toate acestea şi cu toată opoziţia, răscumpă rarea se va vota.
Toată lumea vorbeşte că roşii din şi afară de Parlament joacă cu furie la bursă în perspectiva răscumpărării, iar, în vederea emisiunii noilor titluri, efectele statului scad repede în piaţă. Renta română a scăzut la 60% din cauză că toţi o vînd pentru a cumpăra viitoarele titluri nouă. De pe acuma deja unul din relele prevăzute de d. Sturza acum un an zdruncinarea creditului statului au început a se manifesta. S-aude apoi pe toate uliţele că Adunarea naţională, Corpul legiuitor, joacă la bursă asupra unor valori nominale de 40 de milioane franci în vederea răscumpărării.
Cestiunea, înainte de a fi hotărîtă, a luat proporţiile unui adevărat scandal.
Dezbaterea în Adunare s-a început ieri.
Au vorbit d. Conta în contra răscumpărării, d. m inistru de finanţe pentru, d. Carp contra.
În cîteva cuvinte reproducem interesanta argumentare a d-lui Carp. Deşi ne propunem a răscumpăra toate titlurile emise de Societatea acţionarilor, noua concesie e totuşi astfel făcută încît împiedică răscumpărarea totalităţei titlurilor căci aceste hîrtii, primind acum garanţia statului şi avînd un venit de 4 4/10 la sută precum şi o poziţie asigurată, nu vor avea deloc interes de a se converti toate, deşi pe acest interes e bazată toată perspectiva de reuşită a d-lui ministru de finanţe. Dar răul şi mai mare este că ne angajăm întreaga situaţie financiară şi că, în momentul în care am fi nevoiţi a face vreun împrumut, avem să-l facem în condiţiuni foarte oneroase, căci nu este indiferent dacă statul datoreşte o s umă ca garanţie sau dacă o datoreşte prin hîrtii proprii ale sale, căci creditul său se regulează prin numărul hîrtiilor sale puse în circulaţiune. Tot aceste idei sînt pe larg dezvoltate în articolul Răscumpărarea căilor ferate III, ce urmează mai la vale şi asupra căruia atragem deosebita atenţie a cititorilor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X