Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Vineri a fost acea şedinţă a delegaţiunii austriace în Pesta despre care agenţia Havas ne-a dat un rezumat. Discutîndu- se bugetul Ministerului de Externe, d. baron Hubner a rostit un discurs foarte călduros, în care şi-a exprimat dorinţa de-a se amîna cestiunea orientală şi de-a reînfiinţa alianţa celor trei împăraţi.
Baronul Hubner a început prin a constata că punctele negre cîte se iviseră pe orizonul politic s-au îngroşat în mase de nouri şi că, în asemenea momente, omul politic cată să-şi spună sincer opiniile, chiar cu pericolul de-a fi suspectat, precum a fost răposatul Thiers. Deşi Cartea Roşie aduce foarte puţină lumină în cestiunile pendinte, el nu face ministrului nici o imputare, de vreme ce numai acesta e competent şi în stare de-a şti ce se poate publica şi ce nu. Baronul nu contestă vitalitatea Turciei. Pe cît timp turcul nu va înceta de-a zice: „Allah e mare şi Mohomet e profetul său!” pe atît timp Turcia va exista şi, drept dovadă, există încă. Există o cestiune orientală numai dacă puterile europene vor ca ea să existe; de nu, nu. El ar dori ca puterile să n-o voiască aceasta. Războiul anonim care se poartă în Turcia e o sabie cu două ascuţişuri şi cel dentîi pas pentru întoarcerea la dreptul celui mai tare. De aceea baronul Hubner ar voi ca monarhia să se-ntoarcă la vechile tradiţii austriace de drept şi să urmărească stricta executare a Tractatului de la Berlin, pentru a se amîna cestiunea orientală. Pericolul nu este numai despre răsărit, ci totodată şi despre apus: acest pericol e victoria republicei revoluţionare în Franţa. Singura cale pentru a-l înlătura pe acesta este Sfînta Alianţă. E drept că de cîte ori se vorbeşte despre una ca aceasta cei cari se tem de gogoriţa unei închipuite reacţii vor esclama că acea alianţă însemna aservirea popoarelor. Cu toate acestea Sfînta Alianţă nu era nimic decît o înţelegere între Austria, Prusia şi Rusia pentru a opri mişcarea revoluţionară şi importarea unor idei oarecari. Încolo nici unul din aliaţi nu avea dreptul de-a se amesteca în afacerile dinlăuntru ale celuilalt sau a opri dezvoltarea liberală a instituţiilor în ţara celuilalt. Alegerile ultime din Anglia şi venirea d-lui Gladstone la putere a neliniştit pe toată lumea; în Italia, pe de altă parte, deşi guvernul voieşte mănţinerea păcii, există un partid republican care doreşte lărgirea teritoriului în socoteala Austriei şi care, ajutat de influenţe străine, ar putea să intre în acţiune. Guvernul italienesc nu are destulă putere pentru a face o politică de sine stătătoare. Lupta pe care Franţa ar declara-o Germaniei ar fi o luptă a revoluţiei în contra tuturor monarhiilor din Europa. De-aceea puterile cată să se-nvoiască de-a amîna cestiunea orientală şi de-a se pregăti în contra inamicului comun. O strînsă unire între Austro-Ungaria şi Germania e cea mai de căpetenie garanţie pentru mănţinerea păcii. Baronul Hübner crede că toate puterile ar fi gata să conlucreze la amînarea cestiunii orientale, chiar Anglia şi Rusia. Oratorul a mai vorbit de nenorocirile lui Napoleon III, care, pacinic fiind de felul său şi avînd idealul de-a îmbunătăţi starea lucrătorilor şi a usca mlaştinile, a fost silit, prin încercări de asasinate, să meargă din război în război. Inamicul comun e republica revoluţionară, din Franţa, precum va deveni sub al patrulea prezident al ei şi aceasta ameninţă a încălca chiar Rusia pîn-în Ural.
Aceste idei ale baronului Hübner, spuse într-un discurs preparat de mai nainte, deci bine cumpănite între ele, a întîmpinat dezaprobarea oratorilor din delegaţiune. D. Demel a respins ideea unei alianţe cu Rusia şi a cerut să i se facă cunoscute ţintele politicei austriace în Orient.
Cavalerul Grocholski, deputat din Galiţia şi polon, deşi conservator ca şi baronul Hubner, a reamintit că Galiţia s-a exprimat în mai multe rînduri contra unei înţelegeri cu Rusia, un stat nu conservator, ci, din contra, revoluţionar, care pretutindenea seamănă în cale-i revolta.
Răspunsul d-lui de Haymerle la discursurile membrilor din delegaţiune, deşi improvizat, merita luarea noastră aminte, pentru că în el se definesc raporturile actuale dintre România şi Austro-Ungaria.
D. de Haymerle spune că guvernul se va sili de-a evita orice complicaţiune în cestiunea orientală, dar mijlocul recomandat de baronul Hübner nu i se pare cel adevărat. Tocmai împărţirea Europei în două tabere i se pare a ascunde mai mult pericol decît situaţia actuală. O amînare a cestiunii orientale nu este însă esclusiv în puterea guvernului. D. de Haymerle asigură că cestiunea Dulciniului se va regula în curînd şi că tendenţele Greciei au simpatiile sale, însă linia de delimitare hotărîtă de Congres nu este o linie impusă, nici a luat cineva asupră-şi obligaţiunea de-a executa cesiunea ei. La întrebările asupra ţintelor politicei austriace în Orient d. de Haymerle spune că nu e în interesul statului de-a expune pe faţă acea sferă de interese care o atinge mai de aproape pe Austro-Ungaria. La sfaturile de-a se arăta amicabil faţă cu albanejii răspunde că le va fi amic pînă cînd ei vor căuta a rămînea amici Austriei şi numai în caz contrariu [î]i va face să simtă greutatea puterii austriace.
Cum se ţine prietenie bună dovedesc raporturile noastre cu România. A rezolva cestiunea dunăreană la Porţile de Fier, iată scopul ce ni l-am propus pentru ca Dunărea să îndeplinească acea priincioasă menire pe care o îndeplineşte Rinul. Acest obiect se tratează în momentul de faţă şi ne silim a-i da soluţiunea cea mai bună pe cît stă în puterea noastră. În dealtmintrelea e bine să nu avem aşteptări prea mari. Guvernul poate deschide acest drum pe apă, dar dacă el se va şi întrebuinţa nu se poate spune de pe-acuma.
În acelaşi moment în care în delegaţiunea austriacă se vorbeşte despre temporizarea complicaţiunilor orientale
„Standard” află că un consiliu de război ţinut la Atena a hotărît a dirige spre Tesalia 14 000 de oameni, spre Epir 36 000 şi de- a organiza rezerve de 20 000. D. de Radowitz, ce fusese destinat să fie ambasador la Constantinopol, dar era oprit în Paris prin o misiune confidenţială, se duce totuşi la Atena, la postul său, pentru a împăca lucrurile, pentru a le priveghea poate.
În acelaşi timp însă ministerul încă pacific din Franţa, Ferry-Barthélémy de Saint Hilaire, e minat de cătră influenţa acelui om pe care d. de Hübner îl înseamnă ca temutul al patrulea prezident al republicei revoluţionare, de cătră d. Gambetta.
Toate acestea ne aduc aminte acele ciudate prevederi ale principelui Metternich, care acum cinzeci de ani încă spusese foarte clar că alături şi dedesuptul luptelor politice ale Europei oficiale, împărţite în state, se văd începuturile unei mişcări sociale care va îngropa în valurile ei formaţiunile actuale. Baronul Hübner e un ecou depărtat al ideilor lui Metternich şi necesitatea în care s-a văzut de a declara anume că nu exprimă nici ideile guvernului, nici ale unui partid, ci ale sale proprii, e o dovadă mai mult ca aspra necesitate pluteşte asupra tuturor şi determină voinţa colectivităţilor, pe cînd gîndiri individuale, chiar adevărate fiind, sînt ca spuma aruncată pe valurile realităţii, fără putere de-a-i schimba mersul.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI