Vorbind în unul din n-rii noştri trecuţi despre ceea ce se numeşte mişcarea din Moldova am spus ca nu d. Cogălniceanu a inventat-o, ci d-nia lui s-a făcut numai organul ace-lei frămîntări. Noi nu combatem şi nu apărăm pe ilustrul om de stat, a căruia specialitate, cînd se află-n opoziţie, sînt durerile Moldovei, dar, ca istorici credincioşi, ne vom întreba cînd îi vin d-lui Cogălniceanu accesele de moldovenism, cît îl ţin şi ce rezultat practic au.
Pe cînd d. Cogălniceanu nu intrase încă în cabinet interpela guvernul în privirea redusei stări a Universităţii de Iaşi şi… avea cuvînt. Într-adevăr, nime-n lume nu-şi poate închipui ceva mai decăzut şi mai netrebnic decît Universitatea din Iaşi ca întreg. Pe lîngă o samă de profesori buni, sînt alţii pentru cari scrisul şi cititul deja prezintă greutăţi neinvincibile, între cari cităm de ex. pe actualul profesor de filozofie de acolo, care nu-i în stare a construi o frază corectă şi e atît de mărginit încît numele filozofilor celor mai vestiţi, germani sau franceji, îl scrie cu u scurt la sfîrşit (de ex. Kantu, Descartesu), necum să fi înţelegînd ce zic acei oameni. Pe aceeaşi scară de ignoranţă e d. Vizanti, profesorul de limbă română, şi alţi ipochimeni.
Dar pe lîngă prostia şi ignoranţa multora din ei se adaogă şi alte rele. Dacă, buni răi cum sînt, şi-ar vedea de lucru, poate că cu vremea ar deveni nişte profesori mediocri cari ar împlini şi ei, cu greu, un gol. Dar, numiţi printr-un concurs la care întîmplarea joacă rolul de căpetenie, inamovibili cu toate acestea, cum au ajuns să aibă o catedră leagă cartea de gard şi nu se mai ocupă cu ştiinţa ce au a o preda, ci cu… politica. Căci d-nia lor aspiră la lucruri mari- la senatorie, deputăţie, ministerie; la posturi diplomatice, misiuni ştiinţifice plătite din buget etc. etc. etc.
C-un cuvînt statul plăteşte acolo o sumă de individe cari iscălesc în condica de prezenţă fără a fi ţinut clas, cari cîteodată n- au nici un elev, pentru că nu se găseşte om care să voiască a-şi pierde vremea cu dînşii, cari nu ştiu studiile ce le predau, pentru că nu ştiu scrie, cari au prefăcut catedrele în sinecure, nu-nvaţă nici singuri nimic şi nimic nu predau elevilor, din care cauză Universitatea e dispopulată, şi la unele facultăţi, de ex. la litere, sînt 5-6 profesori şi 3 elevi poate. Nu zicem că toţi profesorii sînt astfel, căci sînt şi oameni vrednici, pe deplin serioşi şi cu învăţătură la acea Universitate, dar despre numele acelora nici n- auzi vorbindu-se, tocmai pentru că-şi văd pur şi simplu de catedrele lor şi nu s-amestecă în politică.
Aşadar d. Cogălniceanu avea dreptate cînd se plîngea de starea pustie de părăginire a Universităţii din Iaşi, dar care a fost rezultatul practic al interpelărilor sale? Intrarea sa în minister. Universitatea a rămas în ştirea lui Dumnezeu, ca şi mai nainte; d- nii Vizanti, Climescu, Ionescu, Leonardescu, Gheorghiu, Şendrea au continuat a face politică şi a-şi neglija catedrele; iar d. Cogălniceanu, puternic ministru la externe, nu se mai preocupa de fel de nulităţile despre cari făcuse atîta vorbă.
Dar dacă rezultatul interpelării n-a fost decît intrarea sa în minister, oare acest rezultat n-a fost cumva scopul interpelării?
Acum să venim la Moldova. Vorbele „Romînului” despre durerea mare ce o are pentru pierderea Basarabiei, despre adînca îngrijire ce-l preocupă în cestiunea evreilor, sînt şi acum, ca totdeauna, mofturi. Basarabia e din zestrea şi teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare moldovean simte mult mai adînc acea pierdere. Dacă în Moldova va arde un sat, desigur că vor compătimi şi alţi români d-această întîmplare, însă cei cărora le-au ars satul vor avea durerea imediată. Tot aşa e şi cu cestiunea evreilor, care e mult mai gingaşă, mai primejdioasă şi mai imediată în Moldova decît în Muntenia.
C-un cuvînt d. Cogălniceanu are dreptate cînd apasă asupra acelor stări de lucruri, dar- care va fi rezultatul practic al acestei înduioşări? Intrarea sa în minister. Atunci Moldova va rămîne în ştirea lui Dumnezeu ca şi pînă acuma şi d-sa- puternic ministru de exteme- nu se va preocupa mai mult de acele dureri.
Oare acest rezultat practic nu este cumva scopul d-lui Cogălniceanu? Non bis in idem; mijlocul, odată tocit cînd cu interpelarea în privinţa Universităţii, nu mai prinde astăzi loc.
Nemaiauzită însă şi necalificabilă e purtarea „Românului” cu fostul ministru, care, orice s-ar zice, a fost singurul om c-o
inteligenţă superioară în cabinetul de nulităţi a d-lui I. Brătianu. Iată ce zice numărul de joi al „Românului”:
Avem a face c-o personalitate care nu e tare în ceea ce priveşte aritmetica ; afară d oară numai de cazul cînd e vorba să-şi asigure foloase de natură a fi socotite prin regulele aritmeticei şi mai cu osebire prin acea operaţiune ce se numeşte sustracţiune.
Va să zică fostul coleg al d-lui Brătianu e un sustractor. Deie-ni-se voie a întreba, oare colegii săi rămaşi în minister ce sînt, ce pot fi, cînd au servit doi ani şi mai bine alături?
Cînd d. Cogălniceanu reprezinta ţara la Congresul de la Berlin, atunci d. C. A. Rosetti declama în Cameră că ministrul de externe e sublim ; astăzi ştiţi ce zice „Românul”?
Vom răspunde astăzi printr-un simplu avertisment la această necalifîcabilă exploatare a celei mai delicate şi periculoase cestiuni ( a evreilor).
După cît ştim este în dosarele ministerului de externe o oarecare hîrtie considerată un moment ca dispărută- de natură a arăta lămurit ţării cine o poate servi cu credinţă şi patriotism în cestiunea curcilor şi cine şi în ce scopuri este capabil de a o compromite.
Va să zică, din sublim, d. Cogălniceanu a devenit un om ce nu poate servi cu credinţă şi patriotism interesele ţării, a devenit… trădător.
Duobus litigantibus tertius gaudet. Nouă ne poate fi indiferentă aceasta în familia liberalilor; ceea ce nu e însă indiferent e priveliştea dezgustătoare ce ne-o prezintă astăzi organul guvernamental.
Doi ani şi mai bine d. Cogălniceanu a fost sufletul cabinetului Brătianu ; astăzi ministrul abia demisionat e numit în coloanele „Românului” hoţ şi trădător. Dar dacă este astfel de ce nu l-au dat în judecata Curţii de Casaţie. Cine e „Românul”, că ameninţă cu avertismente cînd, fiind numai simplă bănuială de vină, colegii săi ar fi trebuit să-l trimiţă în judecată?
Şi dacă n-au făcut-o pîn-acuma, ce sînt atunci d-nii Rosetti şi Brătianu, foştii săi colegi. Nu sînt complici deopotrivă condamnabili?
Acuzările aduse sînt atît de grave încît credem că e datoria celui învinovăţit de-a răspunde limpede la ele.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X