Profesorul dr. A. Drasche din Viena publică amănunte asupra ciumei, din care estragem următoarele.
<După> Cronişti vrednici de crezare, spun, că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creştine încă (125 ani înaintea lui Cristos) şi anume pe ţărmii de nord al Africei. Totuşi începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întîia oară pe pămînt european- la Constantinopole- sub numele de ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a şi mănţinut pe pămînt european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adecă pînă la 1841.
Stările politice şi sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinei, necunoştinţa deplină şi neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mişcare religioasă, cruciatele şi războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea şi răspîndirea epidemiei în Europa.
În jumătatea a doua a sutei a şasea ciuma se lăţi în Împărăţia romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest şi de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589). Din suta a şaptea pîn-într-a treisprezecea epidemiile europene de ciumă se îmulţiră într-un mod înspăimîntător.
Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deşi în suta a cinsprezecea şi a şaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuşi fură şi lungi intervale libere de boală.
În mijlocul sutei a şaptesprezecea- cu tot războiul de treizeci de ani– ciuma scăzu în Europa. În suta a optsprezecea a mai fost cîteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720,Messina 1743, Dalmaţia 1783, Polonia 1797).
În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de ţara turcească, a izbucnit aproape esclusiv numai în ţările megieşite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lîngă Marea Neagră şi pe Peninsula Balcanică, deci in Muntenia şi Ardeal la 1813, 1828, 1829 ; la Silistria 1834 ; la Odessa 1837 ; în Rumelia 1838.
Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La l843 ea pieri şi din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit cîteva cazuri izolate în Egipet.
D. Drasche urmează descriind în cîteva linii epidemiile din Viena, cari s-au-nceput la 1197 şi s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282. Dar mai cu seamă între anii 1348 şi 1350 ciuma a bîntuit atît de cumplit încît familii întregi s-au stins cu desăvîrşire, stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din anul 1319 a rămas nestrînsă. Sute de oameni mureau pe zi, toţi morţii- bogaţi şi săraci împreună- erau aruncaţi într-o groapa comună.
În suta a XV şi a XVI Viena a avut douăsprezece epidemii. în cea de la 1410 muriră o mie de studenţi.
În suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei. Mai cu seamă la 1679 şi la 1680 turburarea şi frica erau atît de mari încît nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociţii bolnavi. Se făcu un apel public cu trîmbiţe şi surle, dar în zadar. Atunci bărbierii fură legaţi şi criminalii fură scoşi din temniţe şi puşi cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12000 de locuitori- desigur a patra parte a populaţiei oraşului- muri atuncea.
Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria. Numărul morţilor a fost 8644 din 9565 îmbolnăviţi.
*
Precum delta rîului Gange e locul originar al holerei, tot astfel orientul- Africa de Nord poate împreună cu Siria şi Asia Mică- e patria ciumei. Dar nici aicea nu e o boală permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie.
Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo şi-au luat începutul. Europa a fost totdauna infectată despre Orient. Pe cînd în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părţi a Asiei şi preste tot continentul european, în Africa se mărginea numai la ţărmuri. Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deşi epidemia e cam indiferentă faţă cu climatul sau cu gradele de căldură şi de frig, totuşi o prea mare căldură sau un frig prea mare o împiedecă. În regiuni tropice n-au fost nicicînd ciumă. Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape totdauna de la noiemvrie pînă la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros. Pe cînd acolo încetează în lunile calde, iulie, august şi septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă. Înălţimile îi sînt indiferente- ca urcă Atlamb şi tapşanele din Curdistan.
Ciuma în patria ei- la Nilul de jos- nu se iveşte în tot anul, ci cam tot după patru, cinci, adesea şi mai mulţi ani şi atuncea ţine uneori cîteva luni, alteori ani dupăolaltă.
*
Răspîndirea ciumei se întîmplă prin infecţiune anume prin cei bolnavi. Aceştia sînt obiectele de căpetenie ale infecţiunii. Totdauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient. Numeroase şi incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă şi cadavrele sînt contagioase, deşi credinţa aceasta a existat, căci era oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumaţi.
Dovedită este asemenea infecţiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăşi şi pînze de aşternut; prin mărfuri şi scrisori însă nu. Contagiul e lipit de obicet pentru uz mai îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.
Deşi ciumatul poartă în sine şi cu sine materia contagioasă, totuşi aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deşi aceasta e credinţa generală. Tocmai credinţa asta a contagiozităţii formează paginele cele mai negre în istoria ciumei. Această credinţă aducea stagnaţiune în comerţ şi industrie, rumpea legăturile cele mai gingaşe şi mai sfinte, degenera în egoism şi în adevărată barbarie.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X