Bucureşti, 1874, un volum 8°
Lucrul muziv sau mozaicul e genul acela de pictură care cearcă a imita, prin bucăţi de marmură, de piatră colorată, de sticlă sau de lut ars, colorile naturei. La lucrări de o simetrie geometrică sau unde acele erau menite de-a fi văzute de departe, bucăţile puteau fi mai mari, fără a prezenta ochiului asprimi în trecerile de la umbră la lumina, şi vice-versa; la picturi însă menite să fie privite de aproape, bucăţile mineralice înfăţişau puncte colorate şi erau numai de grosimea unui ac. Artistul îşi taie din sticlă şi din marmură ţinte de grosimea indicată, acopere o placă de metal c-un fel de aluat (care uscat devine vârtos ca piatra) şi, pe când e moale încă, el schiţează desemnul său şi apoi înfinge ţintele de colori una lângă alta, des şi într-un amestec hotărît de mai nainte. O pictură în puncte de marmură, un fel de broderie în piatră; ci pe când la broderia comună colorile deosebite sunt reprezintate printr-un fir deosebit, la mozaic fiecare împunsătură cere un alt ac. După ce placa era pe deplin lucrată şi uscată, suprafaţa se netezea şi i se da o poleitură care te face să crezi că întregul tablou a crescut în piatră şi nu ar fi făcut de mâni omeneşti.
Difficiles nugae. A înfige o singură ţintă colorată pe răbdătoarea hârtie nu e nimic, dar a le aşeza cu acea profuziune cu care o face autorul cărţii YEYDO – KYNHGETIKOS, cu vremea devin nimicuri foarte grele. Epistolă, menită a fi precuvântarea cărţii „Manualul vânătorului“, ea a crescut sub mânile autorului ei într-un volum de observaţii, aluziuni, descrieri, ironii şi pagine de erudiţie. Stilul deci e cel epistolar – al scrisorilor intime. Scrisoarea intimă înlocuieşte graiul viu, conversaţia, de aceea lipsesc din ea grămădirile de abstracţii, perioadele încărcate cu propoziţii subordinate; ca şi în conversaţii, vorbirea se mişcă în scurte propoziţii principale şi relaţiile logice ale cugetărilor se cunosc mai mult din cuprinsul propoziţiilor decât din forma gramaticală a combinării lor. Nici în orânduirea materiei nu e atât de strict ţinută şi cugetările se înfăţişează în şirul în care s-au prezentat ca inspiraţii ale momentului. În sfârşit, autorul se serveşte de toate prerogativele stilului epistolar, chiar de post-scriptum. Astfel, luând vînătoarea din anticitate, din evul-mediu, din vremea modernă, tablouri vii ce urmează când cu răpeziciune, când încetinel, îmbrăcate într-o melancolică descripţie, până ce sfârşeşti cartea, fără să ştii cum ai ajuns la capătul ei. Limba e curată şi are farmecul noutăţii. O mulţime de cuvinte şi forme idiomatice, până acum scrise puţin sau de fel, dar a căror origine întăritoare este limba poporului nostru, fac cartea preţioasă şi din punct de vedere lexical; citaţiile arată gustul şi cultura autorului, în sfârşit, pentru a ne servi de o locuţiune din care provine originea cuvântului nuga (arcaic noga, nogae), nu se poate zice despre cartea autorului ceea ce se poate spune pentru altele: „non nauci esse”. De-aceea nu ne place capitolul XII, dar ca aluziune la „Societatea Academică” treacă!
Fiindcă e propriu scrierilor bune că nu pot fi analizate aşa încât să se deie o idee despre cuprinsul şi forma lor şi în urmă totuşi reproducerea se însărcinează cel puţin parţial cu icoana operei, de aceea, urmând acest vechi şi comod obicei, reproducem cap. X şi XI mai în întregimea lor. În ele se vor găsi: farmecul limbei, modul de-a scrie şi de-a adnota a autorului precum ş-o frumoasă poveste.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 27