Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ziarele străine ne aduc ştirea că un număr de studenţi români din Paris s-au declarat contra regatului şi au aclamat cu entuziasm viitoarea republică română. Nu e greu a presupune că d-nii Vintilă C. Rosetti, Horia C. Rosetti, Calligari şi Maniu vor fi fost între aceşti tineri, mai cu seamă că nu i-am văzut subscrişi în telegrama de omagiu adresată de studenţii din Paris M. Sale Regelui. Poate că reîntorşi în ţară şi căutând slujbe, cari sunt ţinta oricărui suflet patriotic, tinerii în cestie, având înainte-le perspectiva aurită în adevăr de-a deveni reversibili, se vor prosterna dinaintea tronului şi vor concede că viaţa lor se încoronează printr-un decret de numire în funcţie sau printr-o pensie. Poate că toată manifestarea contrarie regalităţii nu e decât o apucătură bizantină pentru a-şi da relief şi a cere cu atât mai mult (în piese sunătoare) pentru renunţarea de la pretinsele principii republicane.
La noi în ţară vorba, fraza „libertate, egalitate, fraternitate „ a ajuns o marfă şi scumpă şi lesne de plăsat. Astfel un pretins „abis între M. Sa şi ţară” s-a umplut c-un post de guvernator la Banca Naţională; republica din Ploieşti s-a monarhizat prin postul de adiutant şi prin funcţia de cămăraş la saline; deci se poate prea bine ca telegramele cătră Rochefort şi manifestaţiile contra regalităţii să fie numai preambulul, menajat de timpuriu, pentru intrarea pe calea monarhică a directoratelor de bănci şi de drum de fier, căci singurul mod de-a face carieră la noi în ţară e pe de o parte lesne de învăţat de la maeştrii bătrâni pe cari – i avem, iar pe de altă parte el nu exige nimic de la cei ce-l practică: nici muncă, nici caracter. Va să zică tot ce poate fi mai ieften.
Nu tot astfel e poziţia adevăraţilor republicani şi adevăraţilor socialişti. În urma călătoriei Î. S. I. Principelui moştenitor al Germaniei la St Petersburg, Reichsratul german discută o înăsprire a măsurilor contra democraţiei sociale şi proclamarea stării de asediu în Lipsca şi poate şi în alte centre industriale. În Anglia socialistul Most, lucrător german care-n foaia „Libertatea” a propagat regicidul, a fost condamnat la mai mulţi ani de închisoare. Cu toate măsurile ce se prepară, tonul socialiştilor nu este mai puţin blând, ci el se urcă până la justificarea mijloacelor violente pe cari democraţia socială le întrebuinţează.
În Parlamentul Germaniei, discutându-se măsurile luate de guvernul prusian şi de cel din Hamburg în contra socialiştilor, deputatul Bebel, cunoscut ca unul dintre şefii partidului socialist, a adresat Adunării între altele următoarele cuvinte:
Ministrul face partidului nostru imputarea că e revoluţionar, internaţional şi ateist. Eu nu o tăgăduiesc deloc aceasta, şi am declarat-o pe faţă şi altădată în Reichstag, că pe teren politic voim republica, pe teren economic socialismul, pe teren bisericesc ateismul. Pentru ceea ce am zis iau responsabilitatea deplină. Partidul nostru este revoluţionar după natura lui, dar revoluţionar în sensul că încercăm să dăm întregei ordini sociale o nouă bază. Nu e necesar ca această ţintă s-o ajungem pe cale violentă. Din contra, dorim calea reformei, calea legislaţiunii şi dv. singuri sânteţi de vină dacă această cale se părăseşte. Ne-am silit printr-un şir de propuneri de-a reforma legislaţiunea actuală, dar toate propunerile noastre au fost respinse ca inadmisibile. Împrejurarea aceasta şi decretarea legii contra socialiştilor au produs în adevăr în mulţi dintre partizanii noştri convingerea că e esclusă orice posibilitate a unei procederi legale. Ne-aţi răpit toate drepturile civile, ne-aţi luat libertatea presei şi a întrunirilor, ne-aţi restrâns libertatea personală într-un mod care primejduieşte existenţa noastră. Perpetuul control poliţienesc sub care stăm primejduieşte până şi relaţiunile noastre de afaceri… Admit ca întemeiată imputarea ateismului care se face partidului nostru şi iau responsabilitatea asupră-mi. Cu toată atitudinea de principiu pe care-o are partidul, suntem departe de [a] esercita asupra cuiva presiune în privinţa bisericească. Când s-a pus în partid propunerea de-a ne lepăda de biserică ea n-a găsit decât prea puţini aderenţi.
Dar cum ne puteţi, face răspunzători pentru ateism? Oare noi l-am inventat, noi l-am întemeiat pe baze ştiinţifice? Un om din treapta socială a d-lui ministru, baronul Holbach, prin cartea Systeme de la nature precum şi La Mettrie au contribuit mai cu seamă la răspândirea ateismului. Chiar Frederic II, regele Prusiei, avea înclinaţiuni ateiste, precum şi Iosif II.
Istoria ateismului se poate urmări până la vechea filozofie grecească, şi o luptă intelectuală care ţine de 2000 de ani vrea s-o suprime cu măsuri poliţieneşti un ministru care va fi dat uitării a doua zi după ne – şi va părăsi postul? O asemenea armă se va sfărâma ca sticla de granit.
Dar asupra atentatului din San Petersburg numai foaia „Sozialdemockrat „ a vorbit astfel?
Tot astfel, ba mai aspru chiar se rostesc foile ultramontane precum „Vaterland „ din Munich şi „Mainzer Journal”. Eu nu găsesc nimic surprinzător în toate acestea. Reprezentanţii fanatici ai bisericii nu s-au sfiit de nici un mijloc faţă cu adversarii lor. Vă amintesc uciderea lui Enric al III [-lea ] printr-un călugăr credincios.
– (Voci din centru). N-a fost credincios.
– Domnilor, n-o pot apreţia aceasta, căci sunt ateist (ilaritate ). şi cine nu ştie că papa Clement IV a murit de moarte nenaturală ; pentru că desfiinţase Ordinul Iezuiţilor. Nu socialiştii sunt aceia cari au predicat dintru început regicidul. Ni s-au atribuit nouă Hodel şi Nobiling, dar până astăzi se refuză de-a publica procesele verbale care – ar fi s-o probeze aceasta. Aduceţi-vă aminte de atentatele asupra lui Friedrich Wilhelm IV şi atentatul din 1866 asupra principelui Bismarck. Blind desigur nu era socialist. Se vorbeşte totdauna despre scârba pe care ar fi producând-o un asemenea eveniment asupra întregei societăţi culte. Spre a caracteriza această aserţiune amintesc că în vremea acelui atentat circula în Germania de sud o gravură pe care într-un colţ era Blind, ochind cu revolverul, pe alt colţ principele Bismarck. Între cele două persoane era zugrăvit dracul cu coadă şi picior de cal, care cu o mână prindea glontele, cu alta făcea un gest de apărare. Dedesupt stătea scris: „Stăi! Pe ăsta nu-l iei tu, ăsta e al meu” (mare ilaritate ).
Mai observ că ceea ce zicem noi socialiştii acum e departe ca cerul de pământ de ceea ce scriau în acest înţeles oameni ca Freiligrath, de Sallet şi actualul consilier de curte d. de Gottschall. Oare Schiller nu sărbătoreşte în Guillom Tell uciderea tiranilor? Oare în gimnaziile noastre, la studiul istoriei, nu ni se reprezintă scăparea ţării de tirani ca o faptă lăudabilă? Nu suntem profesori şi n-avem influenţă asupra învăţământului, dar ministrul instrucţiei ar fi putut să corijeze în această privire studiul istoriei antice.
Cât de seducătoare în adevăr par asemenea argumentaţiuni ! Sofisma n-a infirmat-o în mod concludent decât sentinţa dată în Londra contra lui Most.
Nu e vorba aici, zice Sir W. Harcourt în Camera Comunelor, de o crimă în contra unei ţări străine, ci de o crimă comisă înlăuntrul ţării. E o atingere a moralei publice de-a predica uciderea în contra cuiva, oricine ar fi acela. Guvernul nu şi-ar fi înţeles misiunea dacă ar fi permis ca să se abuzeze de azilul unui stat liber pentru propagarea uciderii.
Toate datele istorice citate de d. Bebel nu dovedesc teza că ar fi existat vrodată un partid în lume care să aibă înscris în programul său principiul regicidului sau principiul uciderii în genere. Enunţarea unui asemenea principiu e deja o vină ce merita pedepsită, după opinia ţării celei mai libere, a Angliei.
Cu toate astea cu principiile lui Bebel ne va ameninţa pătura nouă de patrioţi de meserie pe care-i vom primi peste câţiva ani din Paris.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII