Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ziarul „Presa” în revista sa din 16, după o matură cugetare, face următoarea reflecţie asupra articolului nostru din 9 martie:
Organul dreptei, „Timpul”, de la 9 curent, publică o revistă de o importanţă şi de o gravitate excepţională, căci conţine nişte aluziuni prea transparente la adresa capului statului şi-şi permite a da lecţiuni de constituţionalism M. Sale Domnitorului.
Pe urmă „Presa” se întreabă la ce se rezumă în realitate ideea fundamentală a autorului articolului nostru şi tot dînsa răspunde: depărtarea de la putere a guvernului actual şi înlocuirea lui prin opoziţia de la „Timpul”.
În adevăr, dacă articolul nostru de la 9 martie nu ar conţinea decît manifestarea unei impacienţe a opoziţiei de a veni la putere, negreşit că o asemenea cerere din partea opoziţiei ar fi foarte anodină, precum o declară şi „Presa”; însă noi am ridicat cestiunea mai presus de consideraţiuni de persoane sau de partizi; noi am pus înainte teoria foarte constituţională că şeful statului are dreptul după unii, datoria după alţii, fiindcă fiecărui drept corespunde şi o datorie, de a pipăi pururea pulsul naţiunii pentru a se convinge dacă în realitate guvernul se mai bucură sau nu de încrederea acesteia.
Am mai adăoga apoi că acţiunea capului statului creşte în măsura în care creşte disproporţia între puterea de rezistenţă a corpului electoral şi capacitatea de violentare a guvernului, şi că mănţinerea echilibrului între guvern şi guvernaţi, între diferitele partide, este una din cele mai frumoase atribuţiuni ale Coroanii.
„Presa” pe aceste premise esenţiale le trece cu totul cu vederea; se adăposteşte la umbra majorităţilor din Corpurile legiuitoare şi tinde a demonstra că, pe cîtă vreme guvernul se bucură de acele majorităţi, capului statului nu i- ar incumba decît un rol cu totul pasiv. Şi, după ce pune astfel de teorii înainte, „Presa” ne impută nouă că „am fi făcut aluziuni prea transparente la adresa capului statului, permiţîndu-ne chiar de a da lecţiuni de constituţionalism M. Sale Domnitorului”.
Trop de zele, vom răspunde mai întîi, şi dacă aluziile au fost prea transparente, ele au încetat de a mai fi aluzii şi în adevăr nu ascundem că articolul nostru conţinea mai mult decît o aluzie, conţinea un apel direct la prerogativele capului puterii executive, a cărui cooperare în viaţa statului o considerăm ca factorul cel mai important pentru mersul regulat al unui regim parlamentar. Nu au domnii de la „Presa” decît a deschide Constituţia, la capitolele ce stabilesc prerogativele Domnului, şi iată ce vor citi:
Art. 93. Domnul numeşte şi revoacă pe miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile.
El poate refuza sancţiunea sa …
Art. 95. Aliniatul 6. El are dreptul de a dizolva ambele Adunări dodată sau numai una din ele.
Art. 101. Fiecare din ambele Adunări precum şi Domnul au dreptul de a-i acuza pe miniştrii şi a-i trimite înaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie.
A desemna aşadar pe capul statului la rolul ce i-l desemnează „Presa”, condamnându-l chiar la indiferentism, din momentul ce un minister oarecare s-ar bucura de majoritatea parlamentară, ar fi a reduce pe capul statului la un rol mai neînsemnat decît chiar acela pe care-l joacă prezidentul unei republice.
Prezidentul actual al Republicei franceze este un simplu burgez, un advocat, şi totuşi, cînd partidele extreme manifestaseră veleităţi de a tîrî guvernul pe o cale periculoasă, a rostit aceste remarcabile cuvinte: „Laissons-les tout dire, mais ne les laissons pas tout faire”. (Să le lăsăm să zică orice, dar să nu le lăsăm să facă orice).
Dar ia să vedem la ce rezultate ne-ar expune teoria „Presei”? După Constituţie, Domnul numeşte cabinetul. Am avea multe de zis chiar în privinţa constituirei şi premenelilor ministeriale. În alte ţări membrii unui cabinet formează o unitate solidară; cînd se retrage măcar unul dintre miniştri, cum de exemplu s-a întîmplat cu lord Derby în Englitera, motivele retragerii sînt arătate în public şi discutate înaintea Parlamentului, opiniei publice şi Coroanii. La noi lucrurile se petrec după culise. Am văzut miniştri intrînd, ieşind şi reintrînd de cîte trei ori în cabinet, aci Stan înlocuind pe Bran, aci Badea-Radu înlocuit prin Radu-Badea. Aceste premeneli ministeriale se fac de cătră capul cabinetului cu mai puţină scrupulozitate decît cum s-ar face din partea unui prăvăliaş cu calfele sale. Un asemenea cabinet, viţiat deja în principiul existenţii sale, este chemat a face alegeri; reuşita [î]i este asigurată de mai nainte, cum ne probează experienţa.
Aci naşte întrebarea: într-al cui nume se dizolvă un Parlament? În numele capului statului. Dizolvarea nu însemnează că ţara trebuie numaidecît să dea o majoritate ministerului care a dizolvat Adunarea. Dizolvarea Adunării nu este nimic alta decît uzul prerogativei monarhului care, voind a cunoaşte vederile naţiunii, o consultă în comiţiile electorale. Cînd în acest raport – care e direct între tron şi naţie – intervin miniştrii sau prin violenţă sau prin corupţiune, deci prin toate mijloacele de cari dispune maşina atotputerniciei guvernamentale ca să falsifice libera espresiune a ţării, întrebăm: nu este acest amestec corumpător sau violent al miniştrilor o atingere adusă direct prerogativelor tronului? Întrebăm dacă tronul poate să stea indiferent şi nepăsător cînd se produc fapte de-o violenţă sau de-o corupţiune manifestă? De bună seamă că nu, căci, dacă am admite o asemenea teorie monstruoasă, ea ar însemna o adevărată abdicare a şefului statului în mîna ministrului X sau Y pe care l-a fi însărcinat cu opera consultării.
Am demonstrat deja cît este de mare disproporţiunea între puterile de rezistenţă ale alegătorilor la noi faţă cu guvernanţii. Această disproporţiune este şi rămîne un rău care nu se poate remedia decît printr-un control mai sever din partea şefului statului. Ştim că „Presa” nu se mulţumeşte numai cu analogii sau teorii emise de articole de fond de prin ziare străine, ci că, asemenea advocaţilor ce vor anume paragrafi de legi, ea cere autori competenţi în materie. Deci îi facem şi această plăcere, citind pe John Stuart Mill.
Iată propriile cuvinte ale autorului englez:
Dacă drumurile, căile ferate, băncile, asigurările, marile companii pe acţiuni etc.; dacă apoi corporaţiunile municipale şi biurourile care atîrnă de la ele ar deveni atîtea departamente ale unei administraţiuni centrale; dacă impiegaţii tuturor acelor întreprinderi diverse ar fi numiţi şi plătiţi de către stat, dacă ei ar fi să aştepte numai de la stat înaintarea şi fericirea lor, atunci nici libertatea presei, nici constituţiunea populară a legislaţiunii noastre n-ar împiedica ca Englitera să nu mai fie liberă decît cu numele. Cu cît maşina administrativă ar fi mai ingenioasă şi mai eficace, cu cît s-ar concentra în ea mai multă inteligenţă şi energie, cu atît răul ar fi mai mare.
Toată inteligenţa şi toată capacitatea ţării s-ar concentra într-o numeroasă biurocraţie către care ţara ş-ar îndrepta necontenit ochii, mulţimea pentru a primi ordinele şi direcţiunea; oamenii capabili sau lacomi pentru a obţine înaintare personală.
Acest tablou ipotetic făcut de autorul englez e trăsătură cu trăsătură portretul ţării noastre.
Dacă însă un asemenea pericol există chiar pentr-o veche ţară parlamentară ca Englitera, bogată, industrială, c-o puternică clasă de mijloc, ce să mai zicem de noi, unde guvernul este totul, ţara nimic.
Începem cu comuna. Cine nu ştie că îndată ce ministeriul se schimbă, de la comuna rurală cea mai obscură pînă la populata capitală, consiliile comunale se dizolvă şi se numesc primari după chipul şi asemănarea ministrului.
Administraţia? Se dizolvă consiliile judeţene, se schimbă prefecţii şi subprefecţii în acelaşi chip. Justiţia? Urmează acelaş exemplu.
Şi administraţia şi justiţia se conferă numai pro forma în numele Domnitorului; în realitate ele nu mai sînt ale ţării ci ale partidului de la putere.
Miile de funcţionari de prin toate celelalte ramuri ale serviciilor publice, toţi amovibili şi la discreţia guvernului, tremurînd pentru existenţa lor la orice zvon de criză ministerială, strămutările de militari şi de profesori, favorile toate de cari dispune un guvern necontrolat, de vreme ce le distribuie pentru a preface pe cei însărcinaţi cu controlul în complici ai săi, toate acestea, cari se petrec ziua-n amiaza mare, dau oare cuvînt „Presei” de-a pretinde în mod serios că şeful statului nu are altă misiune decît de-a le sancţiona prin tăcerea şi abţinerea sa?
Dresat cum este corpul electoral, ca şi caii de la manej, cari la un semn se-ntorc cînd la dreapta cînd la stînga, ar fi foarte uşor pentru un guvern ca s-aducă într-o Cameră absolut pe oricine ar pofti; pretinde însă „Presa” că şeful statului n-ar avea nimic de zis?
Să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Noi credem că sîntem mai buni apărători ai principiului monarhic şi mai cu seamă ai monarhiei constituţionale cînd susţinem că şeful statului, care are dreptul de-a-şi da miniştri în judecată, are încă şi mai mult pe acela de-a-i controla în toate actele lor constituţionale şi de-a lua sub scutul şi patronajul său corpul electoral oricînd îl vede violentat de către miniştri.
Să cităm un exemplu. Cînd pentru prima oară s-a violentat alegerile la 1867, cînd s-au tolerat ca în mijlocul capitalei, în vederea tronului, să se insulte Senatul, dizolvat atunci, cînd ministeriul au permis să se înceapă lucrările drumului de fier înainte de-a se fi convocat noul Senat spre a-şi da aprobarea la concesia Stroussberg, s-ar fi putut refuza şefului statului dreptul de-a uza de prerogativele sale prin singurul fapt, invocat de „Presa”, că ministeriul reuşise a-şi înjgheba, prin mijloace ilegale, o majoritate oarecare?
Încheiem răspunsul nostru cu următoarea reflecţiune. Am declarat în programul nostru că sîntem în contra conspiraţiunilor, în contra a orice act de violenţă, că voim sincer consolidarea monarhiei constituţionale, că e departe de noi de-a da lecţiuni oricui; sîntem însă în drept a cere cooperarea factorilor statului, conform cu destinaţiunea lor, ca cel puţin de-acum înainte să ne apropiem de adevăratele principii ale unui regim constituţional.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI