Ziarul „Românul” se ocupă în numărul de la 20 fevruarie mai cu de-amănuntul de programul nostru.
On[oraţii] noştri confraţi ne spun că, deşi programul nostru protestează cu energie contra frazelor goale, cu toate astea cade şi el în acest păcat şi citează cîteva pasaje din programul nostru spre a releva drept idee fundamentală pe aceea că instituţiunile noastre parlamentare nu sînt în raport cu gradul nostru de cultură; de unde ar rezulta că noi nu sîntem conservatori, ci retrograzi, iar titlul de conservator este numai o mască.
Că în fine singuri am fi mărturisit că noi sîntem cauza tutulor relelor de care sufere societatea noastră. Dar să examinăm mai de aproape aceste idei.
„Românul” citează mai întîi următoarele pasage din programul nostru:
„S-a pierdut din vedere că conducerea intereselor generale nu este afacere de simţimînt, ci constituie o ştiinţă şi că baza nestrămutată a acestei ştiinţe este conservarea individualităţii naţionale şi conformarea legilor organice cu gradul de cultură şi cu mijloacele de producţiune ale fiecărui popor.
Şi, în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-an împrăştiat: pe nesimţite şi au slăbit cu încetul simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic altădată la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră şi mică şi slabă.
De altă parte, dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea adesea în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii.
Se mulţămesc cu formele esterioare ale libertăţilor publice şi cer şi altele, chiar dincolo de bazele fundamentale ale Constituţiunii ce şi-a dat ţara în 1866.
Se mulţămesc cu etichetele instituţiunilor progresului, fără a căuta dacă acele instituţiuni pot rodi la noi şi cer şi altele, mai costisitoare şi mai neroditoare.
Urmările acestor tendinţe erau lesne de prevăzut: instituţiunile cele mai folositoare au devenit numai o sarcină bugetară, şi libertăţile publice folosesc numai la cîţiva oameni luminaţi, iar pentru marea majoritate a populaţiunilor au devenit de o parte o armă de esploatare în mînele celor mai abili şi mai puţini scrupuloşi, de alta un mijloc de aţîţări şi de discordie între proprietari şi muncitori, cei doi factori principali ai avuţiei naţionale.
Pentru că clasele de jos ale societăţii au fost presupuse luminate, din cauză că instrucţiunea obligătoare stă scrisă în Constituţiune, pe cînd în realitate lumina numai o plătesc, fără să o dobîndească, pentru că au fost presupuse libere din cauză că avem una din constituţiunile cele mai liberale din Europa, pe cînd liber-
[intercalări]
numai le esploatează, fără ca ele sa se bucure de dînsa, aceste clase au fost fără protecţiune în prada esploatatorilor de pretutindeni şi in fata concurenţei elementelor străine strîns legate prin instrucţiuni puternice de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi”.
Ce fraze mai goale, strigă confratele nostru, ce espresiuni mai stereotipe, ce clişeuri mai uzate decît toate aceste cuvinte! Nici în fond, nici în formă nimic nou.
Să ne înţelegem. Noi n-am pretins să inventăm lucruri nouă, neauzite si nepomenite. Din contră noi credem că toţi oamenii cu minte, toţi oamenii serioşi cari se uită la mersul lucrurilor la noi, împărtăşesc aceste idei şi văd, ca şi noi, relele ce arătăm; aşa încît imputarea ce ni se face că nu zicem nimic nou nu ne atinge. Cît pentru cealaltă imputare, că rîndurile de mai sus sînt numai fraze goale, ea nu este adevărată şi chemăm în favoarea noastră chiar mărturisirea „Românului”. On[oraţii] noştri confraţi continuă în adevăr precum urmează:
O singură idee fundamentale, ideea fixă ca se zic conservatori şi a d-lui Iepureanu etc.
Va să zică, chiar după declaraţiunea „Românului”, este o idee în aceste fraze, o idee fundamentală! Atunci cum rămîne cu „frazele goale şi cu clişeurile uzate”?
Învederat că nu se poate ca pasagele de mai sus să fie şi fraze goale şi idei.
Şi cînd confraţii noştri fac aceste două afirmări una după alta vor conveni şi ei că se contrazic!
Este dar o idee în programul nostru şi o idee fundamentală! Şi asupra acestui punct sîntem uniţi cu „Românul”. Dar „Românul” afirmă că această idee fundamentală ar fi că „instituţiunile noastre parlamentare nu sînt în raport cu gradul nostru de cultură”. Şi de aci conchide că noi nu sîntem conservatori, ci reacţionari şi retrograzi.
Dacă aceşti domni, zice „Românul” în naivitatea lui, sînt în adevăr conservatori şi prin urmare voiesc să conserve instituţiunile de astăzi ale ţărei, de ce articolul de căpetenie al crezului lor politic este ura acestor instituţiuni? dacă voiesc să le conserve, de ce fac tot ce pot spre a le descredita, acuzîndu-le de tot răul, real sau presupus, ce esistă în această ţară?
Şi mai jos adaogă:
Logica şi bunul simţ se rătăcesc în aceste izbitoare contraziceri!
Noi nu tăgăduim că confraţii noştri se rătăcesc într-un mod foarte izbitor, dar din nenorocire cauza rătăcirei lor nu este nici logica nici bunul simţ. O, nu! boala de care sufere trebuie căutată aiurea!
Se rătăcesc în adevăr cînd afirmă că ideea fundamentală a programului este că regimul parlamentar nu e bun şi că crezul nostru politic este ura instituţiunilor reprezentative!
Fără îndoială nu sîntem din aceia cari să nu vază cît noroi aduce la suprafaţă, cîtă turburare cauzează în viaţa socială această frămîntare continuă a instituţiunilor libere şi, ca toţi oamenii cu minţi, ne uitam la miazmele morale ce esală ciocnirea de idei şi de interese necesară în regimul nostru!
Dar, căutînd la trecutul şi la viitorul ţării noastre şi la ideile secolului nostru, sîntem convinşi că monarhia constituţională, că instituţiunile reprezentative totuşi constituiesc cea mai bună formă de guvern ce ar putea să aibă ţara. Pentru că, cu toate defectele înnăscute acestei forme de guvern, tot ea ne poate da administraţiunea cea mai bună putincioasă şi mai ales pentru că ea constituie un instrument puternic de progres şi de luminare a unui popor.
Nu este dar adevărat că noi urîm regimul parlamentar; această idee este formulată în modul cel mai categoric în programul nostru:
Ţara, am zis noi, la 1866 şi-a pus toate speranţele pentru mărirea şi prosperitatea ei în principiul unei monarhii constituţionale şi în reprezentaţiunea ei din Corpurile legiuitoare; numai în consolidarea acestor principii vedem şi astăzi întărirea ţării noastre.
Această declaraţiune e formală, „Românul” a citit-o asemenea; de ce atunci se face că nu o ştie? Confraţii noştri răspund:
În deşert vă legaţi în programele dv. a respecta şi păstra instituţiunile parlamentare de astăzi ale ţării, cînd tot în aceste programe, cu cîteva linii mai sus sau mai jos, atacaţi acele instituţiuni şi le arătaţi ca fundamentala cauză a tutulor relelor ce voiţi a le vedea în ţară.
Aşadar ţara este fericită şi numai noi vedem rele în ţară şi nu numai că voim să vedem rele, dar afirmăm că cauza fundamentală a tutulor relelor este regimul parlamentar.
Unde şi cînd am afirmat noi una ca aceasta?
Am afirmat că vedem un pericol pentru naţionalitatea noastră pentru că străinii se înmulţesc şi se îmbogăţesc, pe cînd românii se împuţinează şi sărăcesc; şi facem apel la toţi românii, mai ales la cei de dincolo de Milcov, să spuie dacă acest pericol există în adevăr ori numai voim să-l spunem ca să speriem lumea!
Am zis că instituţiunile folositoare introduse fără chibzuire au devenit numai o sarcină bugetară; şi facem apel la toţi oamenii de bună-credinţă să spuie dacă, de esemplu, instrucţiunea obligatoare este altceva decît o sarcină bugetară; dacă autonomia judeţului există şi dacă comitetul permanent care ar trebui să o reprezinte este altceva decît o sarcină bugetară şi un scut pentru a acoperi abuzurile prefectului; dacă autonomia comunei nu este o deriziune prin sate şi primarul un agent electoral!
Am mai zis că libertăţile publice nu există decît pe hîrtie; şi facem apel iarăşi la oamenii oneşti să spuie dacă libertatea individuală, dacă inviolabilitatea domiciliului există la ţară, mai mult, dacă fiecare din noi nu putem fi izbiţi în interesele noastre fără să avem cui ne plînge!
Iaca relele ce am arătat şi ce am zis. Nu să se desfiinţeze toate aceste aşezăminte, toate aceste libertăţi, ci să se ia măsuri ca ele să devie o realitate: ca comitetul permanent să nu mai fie un instrument în mîna prefectului, ca primarul să nu mai fie un bici în mîna subprefectului, ca instrucţiunea obligatorie să devie un fapt si, mai ales, ca să se ia măsuri pentru protecţiunea claselor sărace.
Nicăieri n-am zis că cauza relelor este regimul parlamentar, ci lipsa de cunoştinţe ascunsă în cuvinte sforăitoare!
Cînd dar „Românul” afirmă că noi urîm regimul parlamentar şi vrem desfiinţarea lui el înaintează un neadevăr cu bunăştiinţă, şi neadevărul spus cu intenţiunea de a înnegri pe altul se cheamă în toate ţările calomnie.
,,Românul” termină articolul său printr-o observaţiune pe care o crede ingenioasă.
Singuri recunoaşteţi, ne zice el, că cauza relelor de cari sufere societatea română este şi veche şi adîncă; atunci voi sînteţi de vină, care guvernaţi demult ţara, nu noi care d-abia de patru ani avem puterea.
Vom observa confraţilor noştri de la „Românul” că niciodată nu am împărtăşit ideea că cutare om sau cutare guvern este cauza relelor de care sufere o societate.
Această idee ni s-a părut că rezultă din lipsa de pătrundere, dintr-o vedere superficială a lucrurilor ; şi mai totdauna este numai o armă de partid neleală.
Ceea ce face binele si răul într-o societate este societatea însăşi, sînt tendinţele care o conduc, ideile cari o domină. Contra lor luptăm noi; căutam să combatem tendinţele cosmopolite şi umanitare ca să le înlocuim cu simţul naţional, căutăm să combatem libertatea pe hîrtie şi etichetele şi să le înlocuim cu libertatea reală.
Căutăm în fine să combatem apucăturile demagogice cari pun fraza goală în locul ideii si calomnia în locul discuţiunii de principii.
Şi dacă ne găsim în luptă cu confraţii noştri de la „Românul” cauza nu este că ei ar fi făcut tot ce e rău în societate; cauza este că ei reprezintă în cel mai mare grad tendinţele şi apucăturile nesănătoase ce am semnalat.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI