Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ziarul „Unirea” din Iaşi e organul încă modest al embrionarului partid roşu din Moldova, redijat se vede de tineri care nici visează încă ce va să zică partid roşu şi nu ştiu cîtă tiranie, cît esclusivism, cît servilism sufletesc, dar şi cită libertate în înstrăinarea averii publice şi private îi caracterizează pe aşa-numiţii liberali. „Unirea” se va convinge, nu ne îndoim, de toate acestea mai tîrziu. Cît despre noi, nu sîntem deloc turburaţi de viitorul partid roşu din Moldova. Adevăraţii roşii nu pot fi acolo de[cît] cei din grupul Goldner-Wortmann, împreună cu cîţiva gheşeftari pentru cari funcţiile şi moşiile statului sînt mobilul acţiunilor politice.
Dar, lăsînd deocamdată ca timpul şi propria esperienţă să deie tuturor tinerilor lecţiile cuvenite, încît să devină sau cetăţeni oneşti sau sinceri roşii, adică oameni lipsiţi de orice credinţă şi aspiraţiune şi aruncaţi cu trup cu suflet în braţele gheseftului, lăsînd ca mugurii, nevinovaţi încă, ai încercărilor de formarea unui partid roşu în Moldova să dea roadele cuvenite, ne mărginim deocamdată întru a stabili rezerva că portretul ce-l facem partidului dominant în România nu priveşte încă pe cei de la „Unirea” şi reproducem mai la vale o parte din discuţia teoretică a acelui ziar asupra programei partidului conservator.
Iată ce zice ziarul „Unirea”:
Cînd este vorba de a formula un program, pe cît este de simplă şi de limpide poziţia unui partid însufleţit de idei largi de reformă, convins de legile progresului, tot pe atîta e de grea şi delicată poziţia partidelor amice ale trecutului şi prin urmare duşmane a instituţiilor nouă şi libere.
Cînd partidul liberal crede de cuviinţă a publica un program [î]i este foarte uşor de a fi sincer, de a nu face restricţii mentale. El [î]şi formulează în libertate, fără întorsături de fraze şi reticenţe, aspiraţiile sale generoase şi, dacă este ca să-l critice cineva, apoi cel mult [î]i poate imputa o prea mare ardoare, un prea mare avînt în curentul fecund al progresului.
Nu este tot astfel cu partidul conservator. Membrii lui au fost succesiv şi sub diferite pretexte în contra tuturor legilor cu caracter politic sau chiar civil care tindeau a egaliza tot mai mult pe toţi cetăţenii; evident dar că nu pot să iubească în total ceea ce nu au iubit în special, adică universalitatea acelor legi, întregul sistem cu încetul ridicat.
Acesta este un fapt constatat de toată lumea. Dificultatea pentru conservatori începe însă mai cu seamă de aci înainte.
În adevăr, ei, deşi nu iubesc instituţiile noastre, ci numai Ie suportează, nu le vine să o spună aceasta în chip lămurit, pentru cuvîntul că, spre a putea avea vreo influenţă în stat, au nevoie de mulţime, de mase, adecă tocmai de acei cari, dacă înseamnă ceva în afacerile politice, apoi aceasta numai prin instituţiile liberale şi numai de la introducerea lor. Deci conservatorii nu pot critica făţiş instituţiile noastre, cu preţul de a-şi înstrăina marea mulţime.
Pe de altă parte ei nu pot nici atîta, să se laude fără rezervă, mai întîi fiindcă nu gîndesc deloc aceasta şi al doilea fiindcă atunci nu şi-ar mai avea raţiunea de a trăi separaţi, de a aspira la putere ca conservatori, ca adversari ai liberalilor.
În asemenea condiţii ei sînt nevoiţi să facă silinţi grozave de echilibristică pentru a se mănţinea între amîndouă căile ce, vorbind franc, sînt singurele ce trebuiesc să esiste; ei se strădănuiesc în mod prodigios ca să-şi cîntărească cuvintele de a le spune; ca să afirme un lucru, dar sub care să se poată înţelege şi altceva; ca să critice un alt lucru fără însă a-l condamna în mod definitiv.
Liberalii vorbesc şi scriu pentru toţi cetăţenii, în interesul tuturor. Conservatorii vorbesc şi scriu pentru dînşii şi, dacă se adresează la mase, la mulţime, apoi este numai fiindcă au nevoie de ele, iar, dacă se păzesc de a se esprima clar, este că aceasta nu ar putea să o facă fără să nu se pronunţe contra acelor mulţimi.
Un esemplu vădit care vine în sprijinul celor ce zicem ni-l dă, între altele multe, noul program al partidului conservator.
Dl. M. Kostaki începe prin a critica şi dezaproba mişcarea de reforme şi de instituţii pe care liberalii, de cînd au devenit puternici în ţară, au inaugurat-o. Relele de care sufere ţara nu şi le esplică decît prin această precipitare în introducerea instituţiilor liberate. D-sa spune clar că conservatorii pot să se onoreze că au fost contra în fiecare ocazie.
Foarte bine, acesta este un act de sinceritate pe care am fi dorit ca să-l vedem reproducîndu-se mai des în cursul lungului program.
Scriind aceste, conservatorii au fost sinceri, în rolul lor de adevăraţi conservatori.
În urma acestei declaraţii categorice s-ar fi aşteptat cineva a-i vedea, în această ordine de idei, ca, venind la partea de actualitate a programului, la ceea ce îşi propune de acum a face, să declare tot aşa de categoric că, de vreme ce instituţiile ce ne-am dat nu sînt potrivite cu noi, de vreme ce sînt cauza a tot felul de rele, ei sînt decişi a le modifica în un sens mai restrictiv.
Aşa ar fi fost logic şi adevărat în acelaş timp, căci această părere predomneşte între ei şi au tratat-o cu destulă imprudenţă în cîteva ocazii.
Va să zică partidul roşu formulează aspiraţiile sale generoase şi nu i se poate imputa decît un prea mare avînt în curentul fecund al progresului.
Noi admitem generozitatea aceasta. Conservatorii actuali, un Lascar Catargiu, un M. Kostaki, un Mavrogheni, au stat alături cu orice partid cînd a fost vorba de-a introduce era libertăţilor în ţară şi nu se poate contesta că toţi aceştia au făcut-o sacrificînd trecutul. E într-adevăr ciudat, neesplicabil chiar, cum „Unirea” poate imputa duşmănie în contra instituţiilor nouă d-lui M. Kostaki, prezidentul acelei Constituante care au votat Constituţia actuală, cum o poate imputa unui Lascar Catargiu, care a făcut parte dintre acei membri ai Divanului ad- hoc cari admiteau pe deplin reformele liberale.
Ce generozitate însă a putut fi din partea liberalilor d-a propune sau primi reforme cari erau mai cu seamă în favorul lor?
Astfel baza întregei argumentaţii a ziarului „Unirea” fiind greşită, ce mai rămîne în aserţiunile de mai sus decît un şir de fraze bine stilizate?
Aşadar să nu ne jucăm cu vorbe. Ceea ce voim şi ceea ce trebuie să fie clar şi pentru confraţii de la „Unirea” e nu de-a împiedica avîntul generos, ci voim realitatea regimului parlamentar, care e un regim de control şi de bună- credinţă, faţă cu ficţiunea păzirii unor forme curat exterioare, sub care se ascunde tirania de partid.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI