Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În propunerea sa, d. Giani a amintit un vot al Camerei din 1868, considerîndu-l ca ceva care ar fi stabilit un drept cîştigat pentru d. C.A. Rosetti.
Curiozitatea de a cunoaşte natura Camerii de la 1868 nu e decît prea justificată şi într-adevăr deschizînd „Monitorul” de atunci, întîmpinăm în primele luni ale anului deja – în martie – cîteva scene pe care nu le putem califica altfel decît de înaltă prestidigitaţiune, precum nu ni le-ar fi făcut mai bune nici Bosco, nici Robert Houdin, nici Epstein, cu mica deosebire că aceste piese de prestidigitaţiune, făcute fiind de un funcţionar sau de un particular, ar cădea sub prescripţiunile art. 123-126 din Codicele penal, pe cînd făcute de Cameră … ar fi rămas a se apreţia de factorii constituţionali.
Locul prestidigitaţiei e, ca şi azi, dealul Mitropoliei.
Personajele: D. C.A. Rosetti, de profesie prezident de Cameră, actualmente reversibil; I.C. Brătianu, ministru mai cu seamă special în finanţe şi lucrări publice, dar nu mai puţin apt la război, instrucţiune, interne şi esterne; Vinterhalder, al doilea redactor la „Românul”, de profesie mucenic, actualmente rentier. Corurile tot cele de astăzi, însă c-o nuanţă bulgărească rnai pronunţată.
Un Deus ex machina ar mai trebui care, apărînd la sfîrşit în focul bengalic al entuziasmului patriotic, să binecuvînteze sceneria.
În scena 1 se urcă d. Mehedinţeanu, raportorul comisiei bugetare, la tribună şi dă citire unui raport din care extragem următoarele:
După expunerea d-lui ministru de finanţe (I. C. Brătianu) asupra bugetului general de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul anului, 1868, veniturile, ordinare şi extraordinare, sînt evaluate la suma de lei noi 76 092 535 şi cheltuielile la suma de lei noi 75
202 051, de unde rezultă un escedent de venituri de lei noi 890 484 …
Cu toate acestea comisiunea, în înţelegere cu d. ministru de finanţe (I.C. Brătianu), au făcut modificaţiuni şi reducţiuni foarte însemnate.
Reducţiunea făcută la veniturile ordinare şi extraordinare este de lei 8 379 951,98 bani cari, scăzîndu-se din suma de lei 76
092 535, bani 34, propuse de guvern, rezultă că pentru exerciţiu anului 1868 veniturile ordinare şi extraordinare ale statului sînt evaluate la suma de lei noi 67 712 583, bani 32.
În ceea ce priveşte cheltuielile:
Considerînd că, deoarece veniturile s-au redus la cifra de l[ei] n[oi] 67 712 583, bani 32, cheltuielile nu pot sub nici un motiv întrece această sumă;
Considerînd că dacă s-ar primi bugetele cheltuielilor astfel cum s-a prezintat de diferitele ministerii, ar rezulta un deficit de l[ei] 8 379 951, bani 98.
Pentru aceste motive comisiunea dv., în unanimitate, decide ca pentru exerciţiul anului 1868, cheltuielile generale ale statului să fie făcute în limitele veniturilor evaluate la suma de lei noi 67 712 583, bani 32.
Aceste sume se repărţesc precum urmează etc.
Aci urmează o repartiţie exactă pe diferitele ministerii după analogia anului trecut, 1867.
Scena a doua. După un interval de o oră, în care se primeşte bugetul tale-quale şi se discută asupra cestiunii virimentelor, trei corişti introduc în mîna prezidentului o jucărie de surprindere în forma unui amendament, în care se zice următoarele:
1) Cheltuielile generale ale statului pe anul 1868 la deosebitele ministere vor fi în cifra anului 1867. Iară escedentele cifrei, sporite la veniturile anului 1868 în suma de 14 608 686 lei noi, va servi la noile servicii ale deosebitelor ministerii şi mai cu osebire la serviciile ministeriilor de rezbel şi lucrări publice.
De unde a ieşit, într-o oră de discuţie asupra virimentelor, un escedent de 15 milioane la venituri o ştie numai unul Dumnezeu. Dar prestidigitaţiunea s-a făcut şi, în vuietele monotone ale corului ,,închiderea discuţiei! ,,La vot! la vot!”, se primeşte, cu 67 voturi contra 3, o lege bugetară al cărei corp sta în plină contrazicere cu amendamentul, se primeşte implicite existenţa unui escedent de 15 milioane, tăgăduit de buget însuşi, de comisia bugetară în unanimitate, de raportorul comisiei, de ministrul de finanţe chiar, escedent care nu s-a mai discutat în secţiuni, nu s-a primit de ele şi, prin natura sa, era în flagrantă contrazicere cu legea comptabilităţii statului.
Scena a treia D. I.C. Brătianu, împreună cu colegul d-sale Anton I. Arion, contrasemnează legea amendată şi o supun semnăturii şefului statului, de unde apare peste trei zile, ,,regulată” gata, în „Monitor”.
Ceea ce izbeşte ochii oricui în acel buget este regularitatea fenomenală a cifrelor de la venituri.
Rămăşite 3 333 333 lei, 33 parale; imprimate 22 222 lei, 22 parale; tutunul 4 444 444 lei, 44 parale; subvenţiuni 2
522 222 lei, 22 parale; taxe, spirtoase etc. 4 555 555 lei, 55 parale.
Astfel, cu puţină cheltuială de fantazie, înşirînd aceeaşi ţifră de 8-9 ori dupăolaltă, se poate face un minunat buget geometriceşte exact, matematiceşte e altă cestiune.
Iată ce Cameră a fost aceea care la 1868 a votat d-lui Rosetti recompensă, o Cameră care ziua în amiaza mare comitea escamotări de cifre şi acum aproba reducţiuni de 8 milioane, peste un ceas admitea ca din senin excedente de 15 milioane.
Acesta e un fals mărturisit în acte publice, căci un buget e un act public.
Piesa e foarte simplă. Nici o complicaţie, nici un conflict, pace şi armonioasă linişte domneşte în tot cursul desfăşurării ei.
Dar ce tristă morală rezultă din acest tablou liniştit de moravuri, tristă mai ales pentru cele ce se petrec astăzi?
Mai întîi, legea comptabilităţii generale a Statului prescrie că nu se poate cheltui un ban fără fonduri anume însemnate. Ei bine, acea Cameră a mărturisit întîi că n-are fonduri şi nu mai mult decît peste o oră ea autorizează o cheltuială de 15 000 000 fără nici un fond corespunzător.
Apoi e un articol în Constituţiune care prevede dreptul Coroanei de-a trage pe miniştri la răspundere. Nimic mai uşor decît ca un ministru să surprinză buna-credinţă a şefului statului. O dată ce fapte atît de scandaloase, fapte de prestidigitaţiune parlamentară cari întrec toate scamatoriile lui Bosco se produc la lumina zilei şi cînd regimul parlamentar este menit nu numai pentru a garanta drepturile şi averea cetăţeanului, dar şi pentru a servi ca o şcoală de educaţiune, întrebăm: în faţa unor asemenea enormităţi nu izbucneşte sufletul cel mai blînd chiar, nu se revoltă conştiinţa umană, conştiinţa adevărului în faţa unor falsificări atît de neruşinate, îmbrăcate spre mai mare batjocoră în hainele formelor constituţionale?
Dar în starea [în] care a ajuns România azi e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanţii noştri respectul de sineşi. Răspunderea? 0 ironie. Din contra, răsplată patriotică pentru risipa banilor publici, răsplată patriotică pentru falsificarea regimului constituţional, răsplată patriotică pentru surprinderea bunei-credinţe a Domnitorului.
Mucenicul Vinterhalder, graţie complezenţei sale în afacerea Strousberg, trăieşte din rentele sale la Paris. Acum şi unui alt mucenic, d-lui C.A. Rosetti, i se acordă o rentă reprezentînd un capital de peste o jumătate de milion.
E sărac d. Rosetti, are nevoie de sprijinul naţiei.
Cînd acum 3-4 ani lumea se mira de unde săracul de Rosetti găseşte bani pentru a trăi la Paris, pentru a-şi ţinea copiii în Italia, ni se răspundea: Veniţi la redacţia „Românului” şi vedeţi cît aduce negustoria de principii.
Şi într-adevăr negustoria de principii liberalo-democratice-cosmopolite aducea, după condicele administraţiei, un venit net d-lui C.A. Rosetti de 30 000 franci pe an.
Apoi, deie-ni-se voie, e bună negustoria! Oare o naţie care-i dă d-lui C.A. Rosetti în fiece an net 30 000 franci pentru că-i recomandă pe Stroussberg, pentru că-i recomandă să intre-n război de florile mărului, pentru că-i laudă şi-i recomandă pe modestul d. Costinescu, financiar cu 4 clase primare în capăt, care cu toate acestea tratează răscumpărarea drumurilor de fier, o naţie care-i dă d-lui C.A. Rosetti 30 000 franci pentru că numeşte răscumpărarea „cestiunea cea mai populară”, ştiind că e impusă de din afară, o răscumpărare ce se putea face cu preţul jumătate şi la care fiece acţie cîştigă 40 la sută, pe cari statul îi pierde, o asemenea naţie nu-l plăteşte îndestul de bine pentru arta de a o amăgi şi mai trebuie să-i voteze apanaj şi pensie?
Dar pensie ca pensie. La mulţi s-a dat – unde s-a dus mia ducă-se şi suta – încă unul căruia degeaba i se votează.
Însă un capital de 150 000 franci pe baza… a ce? A unui vot dat prin panglicărie ca cel de sus, neadmis de Senat, neiscălit de Domn, a unui vot orb, care n-a fost nicicînd lege şi care acum se împrospătează ca o lege rămasă în desuetudine?
Dar s-a mai auzit aceasta undeva? Înţelegem ca să se reîmprospăteze un drept cîştigat, dar un vot nul al unei Camere ca cea cu surprinderea excedentelor de sus să se privească ca un drept cîştigat şi rămas în desuetudine numai?
Dacă e vorba că negustoria de principii şi prăvălia de fraze produce o rentă oarecare, destul au adus prăvălia
,,Românului”. Publicul apreciază, îi place marfa, o plăteşte cu mărunţişul, 20 bani „Gogoaşa patriotică”. Dar statul? Ce are a face statul cu toate acestea?
Ce are a face ţăranul care nu ştie citi şi asupra căruia frazeologia d-lui C.A. Rosetti nu s-a reflectat decît sub forma de război, podvadă, bir, Warszawski şi foamete, ce are a face el cu martiriul lucrativ?
Ce are a face cu d. C.A.Rosetti omul care vede în d-sa ceea ce şi este în adevăr, un demagog de soiul cel mai rău, care au înveninat ramurile vieţei publice?
Dar, dacă este vreo libertate preţioasă, e aceea a conştiinţei. Ei bine, omul care simte în adîncul conştiinţei sale că tot ce a spus d. C.A. Rosetti în viaţă-i a fost rău şi pernicios să mai şi plătească contribuţie directă pentru îmbogăţirea rabinului unei secte ale cărei „aşa-numite” principii le detestează? Înţelegem ca negustorii, a căror staroste, cam fără ştirea lui Dumnezeu, a fost d. C.A. Rosetti, să pună mînă de la mînă, fiecine cu cît l-o ajunge, şi să-l înzestreze precum l- au mai înzestrat, înţelegem ca aceste persoane onorabile, fără viclenie cît firul de muştar, să mai crează şi acum că d. C.A. Rosetti e sărac, deşi a dovedit că măcinişul de palavre [î]i aduce 3000 de galbeni pe an – adică cît o moşie mare – să-i mai dea şi azi un milion dacă vor. Gustul dumnealor şi cestiune de apreciaţie. La aşa cultură generală, aşa om; la aşa turc, aşa pistol. Dar statul impersonal, egal pentru toţi, pentru liberal ca şi pentru reacţionar, să-i dea o jumătate de milion de franci, reprezentaţi prin rentă reversibilă?
D. Brătianu, tare şi mare, dispune de soarta României, şi pe cînd acestea se petrec în Parlament bietul popor zace în suferinţa şi împilarea ce i le aduc violenţa şi corupţia.
O zicem cu întristare: sîntem departe de acea monarhie occidentală care-am visat-o în 1866.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI