Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Acum cîteva zile se răspîndise vorba în Bucureşti că pe lîngă fortul Arab-Tabia s-ar fi ivit bande de insurgenţi bulgari, că trupele noastre de graniţă ar fi trimis patru călăraşi parlamentari ca să previe pe acele bande de a nu se apropia de nu vor să fie întîmpinate cu foc şi că acei insurgenţi ar fi împuşcat, contra oricării obicinuinţe, pe parlamentari. Era un zgomot atît de greu de crezut încît ne-am abţinut de a-l reproduce chiar sub cea mai deplină rezervă. Peste o zi sau două foile din Viena cuprindeau telegrame în cari se vorbea de o ciocnire între trupe române şi bande bulgare ce ar fi avut loc la 11/23 l. c. pe lîngă Arab-Tabia, cu care ocazie trupele au făcut mai mulţi prizonieri. Foile străine din Bucureşti au reprodus şi comentat ştirea aceasta. Numai „Monitorul oficial” şi foile oficioase ale guvernului tac cu totului tot asupra acestei afaceri, ca şi cînd am trăi în satul lui Cremene şi lucrul n-ar fi interesînd pe nimenea. Principalul organ al guvernului vorbeşte despre bunătatea estraordinară a recoltei, despre lenea şi nepăsarea românului, ţine predici de morală ţăranului, pe cînd i-ar fi fost mult mai uşor de a ţinea asemenea predici escelenţilor directori de bănci şi de drum de fier cari ocupă funcţii despre cari nu pricep nimic, jefuind tezaurul şi societatea cu sume enorme, nu însă acelor bieţi oameni cari muncesc pentru a purta în spate sarcina pseudocivilizaţiei Costineştilor şi Mihăleştilor şi cari n-au răgaz de goana percepţiei ce, sub sute de titluri, [î]i iau, fără nici o compensaţie, pînă şi cea din urmă para din pungă. Dar acestea în treacăt. Rămîne constatat că, pe cînd satul arde, baba din
Strada Doamnei face toaletă şi adresează lecţii de morală tocmai acelora pe cari ar trebui să-i scutească de asemenea insipidităţi. Vază-şi bîrna din ochiul propriu, nu aşchia din ochiul altora.
Sîntem reduşi la rolul ca în ţara noastră proprie să aflăm din ziare străine noutăţile ce o interesează. Astfel „Corespondenţa politică” scrie că la 11 august, deci în ziua chiar a ciocnirii de lîngă graniţă, cabinetul nostru a primit o notă a guvernului bulgar prin care ni se dă satisfacţie în privinţa unui conflict de jurisdicţie consulară în acelaşi timp principele Alexandru a exprimat, faţă cu gerantul agenţiei noastre diplomatice din Sofia, dorinţa ca guvernul din Bucureşti să se mulţumească cu această satisfacţie. În acest stadiu al lucrurilor fiind, d. Boerescu a dispus ca agentul român, d. Sturdza, să fie gata a pleca la Sofia, pentru a intra în tratări spre aplanarea altor diferenţe cu Bulgaria.
Despre nihiliştii cari s-ar fi aflînd în ţara noastră i se scriu ziarului „Augsburger Allgemeine Zeitung” următoarele:
Nu e de mirare că şi-n România, megieşă Rusiei, s-a refugiat un număr de nihilişti, sustrăgîndu-se prigonirilor, sau pentru a renunţa cu totul de la planurile lor de răsturnare, sau pentru a aştepta un timp mai favorabil decît cel de acum. Pe de altă parte e iarăşi natural ca comitetele Loris-Melicof să nu se mulţumească numai cu restabilirea liniştei şi cu asigurarea momentană a dinastiei, ci că ar voi să se asigure şi de la viitor. Cu scopul acesta urmăreşte liniştit, însă energic, pe nihilişti în ascunzătorile ce le-au aflat în Rusia, dar a pretins totodată de [la] Ministerul de Externe ca să intervie pe lîngă guvernele europene pentru ca şi în străinătate nihiliştii să fie urmăriţi sau cel puţin supravegheaţi. Şi guvernul din Bucureşti a primit o invitare în înţelesul acesta, pe care voieşte a o şi urma, întîmpinînd însă curioase dificultăţi. E adevărat că în ultimele luni un număr cam însemnat de persoane din Rusia s-au stabilit în România, dar mai cu seamă în Moldova, persoane cari trebuiau să pară suspecte din cauză că nu sînt în stare să dea desluşiri suficiente asupra scopului petrecerii lor în ţară; dar dacă autorităţile române stăruiesc în cercetările lor asupra persoanelor bănuite de nihilism se vede în cele mai multe cazuri că aceste persoane, după toată aparenţa, se ţin de societăţi nihiliste, dar se pot legitima totodată ca agenţi ai poliţiei ruseşti şi ai panslavismului. Astfel supravegherea nihiliştilor devine pentru poliţia română grea, dacă nu imposibilă.
În privinţa cestiunii Dunării i se scriu aceleiaşi foi următoarele:
Această cestiune, care are atît interes pentru cabinetele europene încît a format, în Camera Comunelor din Anglia, obiectul unei interpelări, e o abilă trăsătură de şah a diplomaţiei ruseşti, căci ea are o parte care nu s-a considerat îndestul în Viena şi la Berlin. Cestiunea dominării Dunării a pus pe cabinetul Brătianu în rea strîmtorare; căci dacă va ceda pretenţiilor Austriei în privirea prezidiului în Comisia Dunăreană şi în privirea votului preponderant (pretenţii sprijinite cu căldură şi de Germania), atunci nu numai opoziţia de pîn-acum, dar şi partidul lui propriu îi va face imputarea că a trădat drepturile de suveranitate ale ţărei. Chiar ministrul plenipotenţiar al principelui Carol pe lîngă Republica Franceză, d. Cogălniceanu, e de această părere şi a elaborat un memoriu în care acuză pe cabinetul Brătianu de trădare de patrie dacă va ceda pretenţiilor Austro-Ungariei. Această împrejurare ar fi de ajuns pentru a face ca ministeriul Brătianu să fie foarte precaut şi cumpătareţ în cestiunea dunăreană, dar la aceasta se mai adaogă şi următoarea consideraţie de politică esterioară:
Austro-Ungaria şi Germania ar voi să, tragă foloase din poziţia în care România se află faţă de Rusia, dar nu se arată înclinate de a da României, pentru concesiunile ei un ecuivalent oarecare, afară de nişte asigurări superficiale, pe cînd Franţa, Italia şi Anglia, deşi se feresc în espunerile oficiale de a se înduşmăni cu Austro-Ungaria şi Germania pentru cestiunea dunăreană, au dat a înţelege pe sub mînă, însă clar, cabinetului, din Bucureşti că, dacă România ar ceda Austriei stăpînirea Dunării nu şi-ar îndeplini misiunea de stat neutral la gurile Dunării şi că puterile apusene, în oarecari împrejurări, ar vedea mai bucuroase gurile Dunării în mînile ruşilor decît în mînile unei Românii slabe şi cu totul dependente de Austria şi Germania.
Iată dar perspectiva pe care ne-o deschide, pentru un viitor foarte apropiat poate, politica esterioară a patrioţilor lucrativi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI