[„ARTICOLUL DIN «POST»…”] – de Mihai Eminescu [3 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Articolul din „Post” prin care se manifestă dorinţa cancelarului Germaniei de-a se retrage e următorul:

După cum auzim, cancelarul are de gând de-a se întoarce la Berlin în cursul săptămânii şi de a da raport împăratului despre viitoarea formare a guvernului, în faţa rezultatelor celor din urmă alegeri pentru Reichstag. După cum aflăm, principele cancelar s-ar fi rostit că e sătul de-a forma ţinta pentru toată răutatea, înjosirea, calomnia şi pizmaşa suspiciune pe care-o produce un popor de patruzeci şi cinci de milioane de oameni. Ingratitudinea evreilor, cari au a mulţumi tocmai politicei lui de stat egalitatea lor de drepturi, [î]l supără mai puţin decât împrejurarea ca marea majoritate a presei germane [î]l duşmăneşte în privire politică şi personală, calomniază intenţiile sale şi că majoritatea alegătorilor germani e determinată – sau prin proprie duşmănie sau prin agitaţiuni contrarie adevărului – să aleagă pe nişte adversari cu cari e imposibilă consolidarea Imperiului şi a principiului monarhic.

Din asemenea adversari va consista, probabil, majoritatea noului Reichstag. E prea adevărat că majoritatea nu e omogenă şi nu se uneşte decât în opoziţie în contra guvernului; jumătatea mai mare a ei tinde la forme de guvernământ particulariste şi federale ; jumătatea mai mică tinde la forme republicane. Amândouă sunt unite pentru moment în tendenţa de-a combate forma actuală unitară şi monarhică a guvernului patriei; însă a forma un guvern nou când se va retrage cel actual nu sunt în stare nici fiecare îndeosebi, nici amândouă la un loc; tendenţele lor sunt o prăpastie din momentul în care guvernul actual le va face loc.

Mulţumită sacrificiului de intelect şi slugărniciei partidului naţional liberal faţă cu progresiştii, partidul radical au crescut în detrimentul unui partid moderat, iar centrul (catolic) cu aderenţii lui au devenit cel mai puternic partid în Reichstag, încât vorba pe care cancelarul a rostit-o în anul trecut de pe tribuna Parlamentului, că progresiştii şi liber schimbiştii vor arunca pe succesorul său în braţele centrului, se realizează mai repede de cum ar fi putut-o prevedea pesimiştii chiar.

Cancelarul, rostindu-se precum am spus mai sus, a recunoscut cu întristare că problema de-a duce poporul cel german dacă nu la unire, cel puţin la concordie, întrece puterile sale, deşi pentru acest scop a lucrat toată viaţa. Nu s-ar gândi de-a se retrage de la continuarea acestei opere dac’ ar fi mai tânăr cu câţiva ani şi mai cu putere, ca după sfârşitul războiului franco-german, sau dacă ar găsi în aprobarea majorităţii compatrioţilor lui tăria şi sprijinul necesar. Fără de acestea şi obosit prin o muncă de treizeci de ani, plină de răspundere, pe terenul politicei mari, el crede că şi-a făcut datoriile către patrie şi se crede în drept de-a lăsa altor mâni problema ingrată. Încă în timpul Congresului de la Berlin el credea că puterea sa de muncă s-au sleit şi numai în încrederea plină de onoare ce-a pus-o Europa întreagă în el a aflat curajul de – a – şi îndeplini misiunea. În străinătate a aflat mult mai multă recunoaştere decât în Germania, unde, afară de M. Sa Împăratul, nu s-au aflat în poporul întreg o urmă de recunoştinţă asemenea aceleia a poporului englez pentru lordul Beaconsfield. Peace with honour ! – aceste au fost cuvintele cu cari poporul englez recunoscător a primit cu entuziasm pe primul său ministru când s-a întors de la Congres. Noi n-am avut numai pace cu onoare – şi prin aceasta cel mai mare bine pentru un popor civilizat – ci o pace cu glorie şi cu putere. Fără oboseală principele Bismarck a lucrat de la 1871 încoace pentru a ne prezerva de războaie nouă şi de coaliţiuni duşmane, şi cine are cea mai slabă idee despre politica europeană a acestei epoce acela ştie că evitarea pericolelor ce ne-au ameninţat în mai multe rânduri din partea străinătăţii e a se mulţumi numai consiliilor lui. I-a fost dat de-a înlătura în mod durabil îndelungata ceartă cu Austria, fără a pierde amiciţia Rusiei, şi de-a abate de la Germania pericolul coaliţiunilor prea puternice cari o ameninţau de la 1866 încoace.

Acest serviciu, cel mai greu după a noastră părere, pe care l-a făcut principele Bismarck Germaniei, se va recunoaşte poate în alţi timpi; în Germania actuală însă n-a aflat altă recunoaştere decât că întreaga presă germană – cu escepţii cari dispar – l-a batjocorit pe unicul bărbat politic şi cel mai avut în succese pe care l-a avut Germania de generaţii încoace prin injurii şi suspiciuni de soiul cel mai de rând.

Cine i-ar putea-o lua a nume de rău daca, după rezultatul alegerilor actuale, cancelarul a ostenit de-a se mai bate cu prostia şi răutatea, deşi regretăm din fundul inimei o asemenea hotărâre, din cauza patriei noastre? După principiile parlamentarismului, majoritatea înaintea căreia se retrage are să ia asupră – şi succesiunea; însă progresiştii şi centrul pot să formeze opoziţia împreună, dar nu pot guverna împreună. E aşadar necesar ca cancelarul să repete încercarea de a câştiga aprobarea împăratului pentru retragerea sa şi ca succesorul său să opteze între cele două direcţiuni ale opoziţiei. În imposibilitatea de-a guverna Prusia monarhic şi totuşi în acord cu principiile progresiştilor, această opţiune nu se poate întâmpla decât în favorul centrului şi a tendenţei de-a forma, cu cooperarea partidului catolic, o majoritate capabilă de-a guverna. Din cauza luptei îndelungate pe care principele de Bismarck a avut – o cu Centrul pe când reprezenta interesele statului cată a se recomanda pentru această misiune alte personaje, cari n-au participat la luptele din trecut şi cari corespund mai mult cu idealurile ziarului „Germania” decât actualul cancelar, care, sprijinit de marele odinioară partid naţional liberal, a crezut a putea purta această luptă, până a trebuit să renunţe la ea, când liberalii l-au părăsit în urma neizbutirii tratărilor cu d. de Bennigsen.

După ce partidul naţional liberal a scăpat conducerea în mâinile unor elemente cu mult mai radicale, calea ce se zărea în faţa guvernului de la 1877 a devenit impracticabilă ; la luarea altor căi e mai bine ca responsabilitatea să treacă asupra unui om de stat care nu are antecedentele cancelarului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.