Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
C-o suficienţă vrednică de generaţia atotştiutoare a advocaţilor din zilele noastre, „Presa” a publicat un şir de scrisori de omni re scibili et de quibusdam aliis, adecă multe şi mărunte despre cîte-n cer şi pe pămînt, despre Dumnezeu, biserică, şcoli de meserii, curte de casaţie, admisibilitate în funcţiuni, linguistică şi ortografie, credit agricol, procedură, academie, portărei etc., etc., toate acestea amestecate una cu alta, ca vai de capul lor, încît citindu-le nu mai ştiai pe ce lume eşti.
Ne-am permis a contesta cel puţin lipsa de folos a unei lucrări fără unitate de vederi, fără plan, scrisă se vede mai mult de florile mărului decît pentru vrun rezultat acătării.
Dar ne-am găsit oamenii.
Ştiţi de ce am vorbit atît de cavalièrement despre studiile „Presei”? N-ar crede cineva, dar aşa e cum zice organul d- lui Boerescu. De invidie am vorbit rău. De spaimă pentru că ne temem ca nu cumva „prin lucrările serioase de cari guvernul a început să se ocupe în privinţa îmbunătăţirilor interioare să ajungă a se perpetua la putere, binemeritînd de la ţară, astfel încît să piarză orice speranţă cei de la „Timpul”.
Aşa e, onorabili confraţi, aţi ghicit-o. Frică ne e că ne veţi apuca pe dinainte, ne veţi lua apa de la moară, vorba ceea; şi ne supărăm ca Alexandru Machedon pe Filip, că tot biruia şi nu-i lăsa nimic de făcut. Dar o fi ori n-o fi aşa, păcatele noastre, nu de sentimentele ce ne inspiră e vorba, ci de studiile „Presei”.
Ne-am aşteptat să vedem o critică serioasă a lucrării noastre, zice „Presa”.
– Aida de ! Ceream mai mult decît ne poate da, aşteptam un lucru cu neputinţă pentru simandicoşii noştri adversari.
Ce modestie, ce modestie!
Dar oare nu găsesc onor. confraţi că întrebarea cea mai naturală ce-ar fi trebuit să şi-o puie e dacă lucrarea d-lor
suportă o critică serioasă?
Ia să luăm cîteva pasaje numai din acele vestite scrisori, ca să vedem de ce critică sînt susceptibile.
Eu cred, d-le redactor, că, precum marele moralist şi censor Catone termina discursurile sale din Senatul Romei cu memorabilele cuvinte: Caeterum censeo delenda est Cartago, tot asemenea oratorii şi publiciştii noştri sînt datori a lucra fără pregetare ca să strivească funcţionarismul. (Cf. Scrisoarea a VIII-a).
Într-adevăr memorabile cuvinte a rostit Marcus Porcius Cato (Major), pronumit Censorius, în Senatul Romei.
Dar ceea ce-i mai memorabil e că un autor latin care a scris Origines şi De re rustica să nu ştie latineşte, ba să nu ştie nici măcar cum se scrie numele unui stat de veacuri inamic al Romei.
Apoi bătrînul Marcus Porcius Cato trebuia să ştie că după verbele sentiendi şi declarandi (din care face parte şi censeo) urmează acuzativul cu infinitiv şi că oraşul în cestie se scrie cu th (Carthago sau Karthago). Fraza deci pe care ar fi trebuit s-o rostească acel bătrîn om de stat, ar fi sunat: Iterum censeo Carthaginem esse delendam, sau, mai puţin corect, cu ut. Dar, fiindcă onor. confraţi de la „Presa” ne-a dat mai alaltăieri a înţelege c-am trebui să învăţăm istoria, desigur că d-nealor ştiu vorbele autentice ale bătrînului bucher, carele n-ajunsese, cu tot autorlîcul lui, să-şi ştie măcar limba maternă bine.
Dar să mai vedem încă probe de cunoştinţe.
Românii în genere au chiar azi deprinderile străbunilor lor de acum două mii de ani: iubesc arma şi toga şi ţăranii se dedau agriculturei (ca acum două mii de ani). (Cf. Scrisoarea a II-a).
E destul nu ca cineva să-şi cunoască ţara, ci să fi îmbătrînit în ea pentru a şti că poporul nostru a fost pînă mai alaltăieri un popor păstoresc, că agricultura nu datează, propriu vorbind, decît de la Regulament încoace. Dar, se-nţelege, de vreme ce romanii sînt strămoşii noştri, cată să fi fost şi noi popor agricol.
Dar să lăsăm aceste semne de profundă ştiinţă despre lucruri elementare şi să cităm, după întîmplare, cîteva mari idei de reformă propuse de autorul Scrisorilor din „Presa”.
În cîteva oraşe mai populate, unul din gimnazii să se schimbe în şcoală de aplicaţiune cu ateliere pentru diverse meserii. În Bucureşti să se înfiinţeze zece ateliere cari se vor întreţine, ca şi cele din districte, din produsul obiectelor fabricate de şcolarii de ambe sexe.
La noi în ţară maeştrii cei buni abia pot concura cu manufactura şi fabricatele străine introduse graţie liber- schimbismului şi copiii cari învaţă abia o meserie şi strică zece piei pînă să nimerească o cizmă vor întreţinea ateliere cu produsul obiectelor fabricate de ei? Ce ingenioasă idee!
Alta.
Institutorii şcoalelor primare de districte vor preda şcolarilor săteni cari se destină la cariera de învăţător în comună noţiuni elementare de agronomie, iar aplicaţiunile acestei ştiinţe se vor face într-o mică fermă model aproape de capitala districtului.
Înainte de-a se aplica această reformă salutară ar trebui să se înfiinţeze un institut central de zodiaşi şi de prooroci , din care să recrutăm pe institutorii din oraşe. Căci aceştia trebuie să ştie la ce anume carieră se destină copiii de 5-6 ani ce le vin pe mînă şi să-i pună deoparte pe cei ce se destină la cariera de învăţător în comună. Onor. confrate uită cu totul că, pentru scopul formării învăţătorilor săteşti, există şcoli normale în cari se predau noţiuni de agronomie, dar se predau, se vede, cu acelaşi folos cu care vestitul Cato Censorius a-nvăţat latineşte.
Alta.
Să se-nfiinţeze la fiecare judecătorie de ocol cîte-o mică casă de împrumutat, avînd drept capital banii adunaţii din escedentele bugetare comunale.
Iată judecătoriile de ocol devenite institute de credit, şi încă cu ce? Cu escedentele bugetare comunale.
Apoi nu mai e Ghica bătrînul or Ştirbei Domn în Ţara Românească, onorabili confraţi! În statul care cheltuieşte regulat mai mult decît are, care percepe regulat mai mult decît poate produce poporul, acolo comuna nu numai că n-are escedente bugetare, dar rămîne ani întregi datoare cu rămăşiţe şi-şi echilibrează bugetul cu datorii. Statul în care pot exista escedente bugetare nu e acela în care d-alde Costineşti şi Mihăleşti pot îmbla cu mînile-n şolduri, ci cu totul altul. Într-un stat cu escedente bugetare, onorabililor, Cato Censorius ştie latineşte, precum fiecare-şi ştie teapa. E drept că un asemenea regim e ceea ce ziceţi dv. în Scrisoarea [a] VIII-a, din secolii „mediani” care „nu permitea unui om să exercite un comerciu sau o industrie decît după împlinirea unor condiţiuni grele şi învingerea unor dificultăţi nenumărate”, un sistem pe care, după cum mărturisiţi, îl detestaţi. Şi se-nţelege că trebuie să-l detestaţi. Acel sistem asigura înaintarea meritului, dar numai a meritului, pe cînd d-v. credeţi că v-ar opri „talentul sau geniul de a se produce şi a-şi lua zborul lor natural”. Acest talent sau geniu se exercită apoi în zbor natural asupra tuturor lucrurilor şi îndeosebi asupra acuzativului cu infinitiv şi a lui Cato Censorius.
Dar…,se-nţelege, noi vorbim din invidie astfel. „Presa” are dreptate; studiile ei sînt susceptibile de-o critică serioasă şi numai noi, adversarii simandicoşi, nu sîntem în stare a i-o face.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI