Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decît poate suporta producţia poporului va ajunge pas cu pas la o sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe cari un sistem fals i-a ridicat deasupra, prefăcîndu-i în exploatatori ai averii publice.
Un sistem de guvernămînt se schimbă pentru a se realiza îmbunătăţiri. Cînd însă disproporţia între capitalul cheltuit şi binele realizat e atît de mare ca la noi sistemul însuşi cată să fie vicios, nepotrivit cu ţara şi cu stadiul de dezvoltare economică şi intelectuală a poporului. Sute de milioane s-au cheltuit de la începutul reformelor pentru a face din oameni fără nici o specialitate, fără talent şi fără învăţătură bărbaţi de stat, pentru a-i face, prin haine doar, prezentabili înaintea lumii, pre cînd ar fi fost mai simplu de-a face cislă între vechile clase privilegiate spre a înţoli golănimea liberală. Ar fi fost o cheltuială mult mai mică şi rezultatul ar fi fost acelaşi. Şi aceasta pe toate terenurile. Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în Corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întîlnim în mare majoritate decît iarăşi şi iarăşi acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice.
Ş-apoi ne plîngem că lucrurile nu merg bine. Dar cum să meargă? Nu vedem pe prototipul acestei grozave suficienţe, pe d. Ioan Brătianu, care – între noi vorbind – nu ştie a scrie gramatical nici o limbă şi n-a învăţat niciodată ceva, perindînd toate resorturile posibile? Nu-l vedem ba ministru de interne, ba de război, ba de finanţe, ba de lucrări publice; nepricepîndu- se la nici una şi încurcînd iţele tuturor?
De ce?
Pentru că şi principele de Bismarck face aşa. Dar principele de Bismarck e un bun economist, dar are la îndemîna lui o sumă de oameni luminaţi şi speciali, dar, cu tot geniul său înnăscut, are învăţătură, are chiar stil. Dacă n-ar fi fost cancelar al Germanie! ar fi fost desigur un celebru scriitor. Scrisorile sale arată o superioritate de gîndire, o-nlesnire de pătrundere a celor mai grele cestiuni, eleganţă şi spirit de sarcasm care dovedesc pînă şi în mucul condeiului pe omul mare. Compară acum pe acesta cu celebrul tip de melodramă al cancelarului de la Dîmboviţa, care nu ştie compune o scrisoare acătării, nu pricepe nici o cestiune decît pe jumătate şi care n-are decît astuţie, o calitate comună a oamenilor cu inteligenţă mică şi discreţie asemenea comună celor ce se tem de propriul lor neant, compară, zic, aceste două mărimi şi fă concluzia.
Nu-i vorba, după sfînt şi tămîia. D. Brătianu e monogramul partidului său. Precum se-nlănţuiesc literile unui nume într-un monogram astfel sînt cuprinse într-o indisolubilă unitate în acest Cavour al noului Bizanţ ignoranţa, suficienţa şi înnăscuta astuţie a nulităţilor. Pe cînd un om mare aserveşte în adevăr toate principiile cîte agită clasele unei societăţi unui mare plan politic, servindu-se de clericali cînd sentimentul religios al poporului său cată să fie pus în mişcare; de nobilime cînd simţul istoric al naţiei cată să dea naştere unei nouă formaţiuni; de liberalism atunci cînd forme moştenite se opun realizării-unei idei şi trebuiesc înveninate prin liberalismul cosmopolit; pe cînd aşadar un om mare zideşte dărîmînd, ca natura, agentul Dumnezeirii, vedem pe acest Cavour sleind toate sentimentele generoase ale unei naţii pentru a-şi cocoţa şi mănţine individualitatea la putere, agitînd cestiuni naţionale cînd ele erau mai nerealizabile decît oricînd şi astupîndu-le gura cînd există perspective de realizare; spunînd neadevărul oricînd şi neavînd nici o ţintă politică clară. O ţintă are în adevăr, una singură, care nici merită relevată: a perpetua rămînerea la putere a unei clase de paraziţi sociali, de oameni fără ştiinţă de carte şi fără caracter, slugi ai oricărui guvern şi ai oricărui sistem, dar duşmani meritului şi adevărului sub orice sistem şi sub orice guvern. E neauzit, dar aşa este. A fost cineva separatist? [Î]şi află locul printre roşii. A fost conservator, dar a avut ambiţii disproporţionate cu inteligenţa sa? Partidul roşu îi deschide braţele. A comis scabroase afaceri? Partidul roşu le acopere şi-l canonizează.
Tinerimii i se dau zilnic din partea oamenilor cari reprezintă autoritatea statului din culme pînă la baze următoarele reguli de purtare: Conspiră contra şefului statului şi proclamă-i răsturnarea şi vei ajunge … om mare. Aibi o deosebită desteritate de-a despoia lumea şi vei ajunge … cel puţin prefect. Intră cu patru clase primare corector la „Românul” şi învaţă a calomnia şi vei ajunge … director de bancă.
Dar aceasta e în gradul cel mai mare inmoral? Nu face nimic. Dar un stat merge spre sigură disoluţiune pe calea aceasta? Nu face nimic. După noi potopul. Ce ne pasă de soarta generaţiilor viitoare, ce de soarta celei actuale? Trăim de pe o zi pe alta, aruncăm praf în ochii lumei ba cu negustorie de vorbe, ba pretextînd reforme, şi încolo … o mai îngriji şi Cel de sus de trebuinţele reale ale poporului.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI